Carte

Vocalist şi multi-instrumentist în trupa Luna Amară şi membru al formaţiei The Others, a creat, împreună cu Alexandru Vakulovski, Cenaclul KLU, a publicat două volume de poezie (No Future, 2004, şi mânia.Ro, 2006), o vreme a ţinut o rubrică de comentariu şi atitudine politică în Observator Cultural, a scris şi pentru platforma online Think Outside The Box şi este, mai aflăm din prezentarea editurii, membru activ al campaniei „Salvaţi Roşia Montană!“.

Prima dată am auzit de această carte acum vreo doi ani, de la Filip Florian. Dăduse peste acea primă ediţie a traducerii ei româneşti (apărută discret, în 2005, la editura clujeană Koinónia) şi, îndrăgostit de ea lulea, se gîndea cum să pună de-un lobby pentru reeditarea textului într-o formulă mai vizibilă, dar şi „mai curată, mai uscată“, cu dereticările cuvenite de corectură şi redactare.

Am citit săptămîna trecută o radicală „scrisoare către prieteni“ a lui Vasile Ernu intitulată „De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical“, un text radical mai ales în concluzii şi (lipsa de) alternativă, însă interesant prin tonul drastic şi prin perspectiva asupra unei (nu ştiu cît de reale) disoluţii a politicului la noi, în acest moment. M-a interesat această scrisoare apocaliptică din două motive: în primul rînd, datorită tonului direct şi implicat; în al doilea, datorită trimiter

Cum, oare, să fiu de acord cu persiflarea limbajului gazetăresc, pentru care formule (cît se poate de justificate) de genul: „monştrii de oţel şi sticlă care ne strivesc oraşul“ sînt considerate „atacuri care ar trebui contracarate de o replică mai organizată“ – după cum susţine Călin Negoescu? Pentru d-sa „oamenii care fac aceste atacuri trebuie să înţeleagă că nu este o dovadă de cultură să negi, să urăşti din principiu clădirile înalte, ci dimpotrivă, o dovadă de incultură, de neînţele

În volumul de poezie Oraşul cu un singur locuitor (1982), Matei Vişniec publica un poem ciudat intitulat „Era o zi ploioasă, domnule judecător“ în care o voce (un posibil Autor?) îşi mărturiseşte, la proces, vina de a fi fost ispitit de o crimă la întîmplare, deci simbolică, într-un moment de derivă existenţială:

Tournier îţi intră repede la inimă şi acolo îţi rămîne. E unul dintre acei frumoşi bătrîni ai marilor biblioteci care pun în înţelepciune umor, iar în umor – suflet. N-are cum să nu-ţi placă. Iar după ce apucă să-ţi placă, n-are cum să nu-ţi lipsească.

Poate că mica prăjitură în formă de cochilie Saint-Jacques, înmuiată în ceai de tei, este cel mai degustat şi mai citat aliment literar. Fericirea intensă indusă de cele trei înghiţituri e momentul declanşator al căutării de sine, revelarea continuităţii de profunzime a vieţii interioare, experimentarea puterii mîntuitoare de a recupera trecutul. Acelaşi gust resimţit în alt moment al vieţii şi regăsit acum este doar un trigger.

Multă lume s-a întrebat în ultimii 20 de ani – public sau în cea mai strictă intimitate – cum ar fi stat lucrurile dacă ar fi protestat deschis în vremea comunismului. Cu acele excepţii, din ce în ce mai relativizate şi mai explicate conjunctural, ale adevăraţilor rezistenţi, mulţi români „de bine“ şi-au pus întrebarea asta care nu e în primul rînd morală, ci omenească, pentru că limpezirea ei ţine de resortul complicat şi obscur al fricii.

Mai e ceva de sperat de la ignoranţa criminală şi megalomania agresivă a noilor îmbogăţiţi, de la fobia faţă de patrimoniu a noilor valuri de investitori-antreprenori-constructori, care ţopăie drăceşte pe superbul stil neoromânesc al lui Mincu, de la incendiatorii de profesie şi avocatura bestială pentru care trecutul e una cu scleroza, iar cultura e mama prostiei păguboase?!?

Două lucruri fac şi mai evident romanul de debut al Adinei Rosetti: primul este disponibilitatea crescîndă a scriitorilor de a se inspira din subiecte mediatizate (este cazul romanelor Lizoanca la 11 ani de Doina Ruşti şi Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift de Maria Manolescu), apoi interesul pentru mediul corporatist (romanul Poemele secretarei de Ştefania Mihalache sau ciclul final de poeme din volumul şi toată bucuria acelor ani trişti de m. duţescu).

Cu televizorul a sedus Hugh Laurie poporul. Mai ales după ce a început să tragă de un picior pe holuri de spital şi să-şi zică Dr. House. Adică de prin 2004 încoace. Cam acesta ar fi intervalul în care el s-a transformat, dintr-un actor, scenarist, regizor, producător, muzician şi scriitor britanic cunoscut, într-un personaj celebrissim.

Uite că ţi se mai împlinesc şi unele visuri editoriale. Mare lucru-n coşmarul general! Pe lîngă mult (şi inutil) speratele istorii ale uniunilor de creaţie, am reclamat de mai multe ori în ultimii douăzeci de ani incredibila absenţă a ghidurilor culturale bucureştene, a albumelor cu casele memoriale şi statuile existente în oraş, ca şi cu monumentele funerare scriitoriceşti din Bellu şi alte cimitire.

Între cărţile Ilenei Mălăncioiu, Sora mea de dincolo are un loc liminal. Provocat de o tragedie biografică – moartea surorii mai mici, la doar 33 de ani –, volumul apărut în 1980 şi reeditat recent a părut multora o formă (atipică pentru poetă) de recurs la real şi biografic. Chiar Ileana Mălăncioiu spunea, în convorbirile cu Daniel Cristea-Enache din Recursul la memorie, că este un volum „scris simplu şi direct, făcînd abstracţie de tot ce ştiam despre poezie“.

Am făcut ceva calcule şi mi-a ieşit că povestea s-ar petrece la început de secol XVIII. În alte comentarii am văzut că se vorbea de final de secol XVII. Nu-i tot aia, dar e pe-aproape. Ani brâncoveneşti, oricum. Cît despre locul poveştii, acesta e un Constantinopol al acelor vremi (ascuns sub transparentul nume „de scenă“ Konstantiniye), spaţiu labirintic şi pitoresc, plin de cotloane şi de subterane.

După volumul de povestiri Eu et. al (Editura Polirom, 2006), ajuns notoriu cîţiva ani mai tîrziu în emisiunea lui Mircea Badea în urma unui destul de comic scandal cauzat de cîteva povestiri cu limbaj explicit, şi Carne crudă (Editura Brumar, 2008), un porno-roman fără pretenţii literare, dar scris cu naturaleţe şi cu umor, prozele din Standard, chiar dacă destul de inegale, vin să contureze profilul de scriitor umorist, ingenios şi nonconformist al lui Alex Tocilescu.

În anul 1809 este adusă în Anglia o tînără femeie, mai precis o sclavă din sudul Africii, provenind din tribul „hotentot“. O chema Sarah Bartman şi atrăsese atenţia albilor prin forma trupului, mai ales prin prodigioasele ei fese, care erau atît de mari şi mai ales atît de bombate încît abia încăpeau în imaginaţia, în reveriile vinovate şi mai ales în ideea pe care şi-o făcuseră despre cum ar putea arăta un corp de femeie. O asemenea comoară exotică trebuia valorificată.

Am locuit cîţiva ani într-un orăşel elveţian faţă de care am căpătat un sentiment neclar abia la întoarcerea în România: de cîte ori mă simt prinsă în capcana „patriei“, apelez la cîteva flashuri elveţiene ca la nişte amintiri dintr-o copilărie ideală. Tot ce nu văzusem bine atunci, în tipicul tîrguşor helvet dintr-un canton catolic, am început să-mi amintesc nostalgic de cum am dat de amestecul hiperrealist al Bucureştilor.

România ne tratează ca o mamă vitregă. Scîrba calibanică a proletarilor care-n infernalele autobuze şi tramvaie ale ITB-ului ceauşist îi îndemnau pe bieţii intelectuali sufocaţi „să-şi ia maşină mică, dacă nu le convine“ s-a cuplat cu fesenismul gospodinelor care i-au aplaudat pe mineri, pentru ca acum să decreteze fioros: „cui nu-i place aici – să se ducă dracului în America!“.

Ambii debutanţi sînt cîştigătorii premiilor pentru poezie de anul trecut: m. duţescu la Concursul naţional de debut al Editurii Cartea Românească, sorin despoT la Concursul de manuscrise al USR. Îi despart şase ani şi cîteva chestiuni de poetică, dar, dincolo de grafia minimalistă a numelor, poeziilor lor au destule în comun.

Strada aceasta e la periferia unui orăşel californian şi are de toate: are maidan şi ocean, are băcănie, bordel şi laborator de biologie, are localnici cu locuinţă şi locuitori cu adăposturi de toată mîna şi de toată povestea. Mai are un moment magic, al zorilor („ora perlată“), şi un chinez bătrîn, la fel de magic, care nu-şi face apariţia decît atunci şi în amurg.

Întrebat, într-un interviu de la sfîrşitul lui august, dacă se gîndeşte vreodată la Premiul Nobel pentru literatură, Llosa a răspuns ironic: „Mulţi scriitori îşi pierd, cu vremea, luciditatea şi spiritul critic, transformîndu-se încă din viaţă în statui. A te gîndi la Premiul Nobel dăunează grav stilului“. După ce a luat, totuşi, marele premiu, de atîta vreme aşteptat de toată lumea, Llosa l-a atribuit mai degrabă recunoaşterii importanţei limbii spaniole decît „cartografierii structurilor puter

Am avut o seară palpitantă cu un grup de prieteni – jurnalişti, editori, oameni de teatru (între 32 şi 60 de ani), cu toţii cititori cît cuprinde. La micile noastre sindrofii, după grabnica pregătire de artilerie a aperitivelor şi a primelor şarje lichide, invariabil se aprinde rugul polemic pe cîte-o chestie mai mult sau mai puţin la ordinea zilei.

Romanul se bazează pe o poveste reală şi, în mod destul de curios, şi editura, şi scriitorul, dar şi comentatorii de pînă acum ai cărţii au făcut mare caz de acest aspect. Spun destul de curios mai întîi pentru că, deşi dramatică, povestea din spatele cărţii nu este atît de neobişnuită (moartea nu are nevoie de martori sau de acte oficiale), apoi pentru că nu este prima dată cînd un scriitor ficţionalizează viaţa (şi moartea) cuiva, fapt care nu garantează automat nici autenticitatea, nici valoa

În comparaţie cu proza unor conaţionali precum Orhan Pamuk, Elif Shafak sau Ihsan Oktay Anar, scriitura turcoaicei Gönül Kivilcim pare ruptă din realismul sec. Ba chiar minimalistă, în condiţiile în care tradiţionalele 1001 derapaje epice sînt reduse aici la vreo 20-30 (şi alea ţinute din scurt), iar bazarul figurativ, cu supraaglomerările şi supraîntortochelile lui, e înlocuit de o abundenţă ceva mai controlată, ca de mall în zi de solduri.

Pentru a fi siguri că librarii vor plasa cartea pe raftul corespunzător, editorii au precizat pe copertă prestigiosul nume care semnează prefaţa, Élisabeth Badinter, o cercetătoare cu o certă cotă pe piaţa ideilor. De altfel şi autoarea acestei cărţi ar fi prezentat suficient credit ştiinţific în calitatea ei de rector la Institute for Gender Research în cadrul Universităţii Stanford. Departe de a fi trataţi cu frivolitate, în această lucrare sînii sînt descoperiţi literalmente şi în toate sensu

La un an de la primirea Premiului Nobel pentru literatură – un lung an de expunere personală, de interviuri, conferinţe de presă, solicitări din toate părţile – Herta Müller a venit la Bucureşti pentru a încheia perioada alienantă de după orice (mare) succes. A venit, presupun, în primul rînd pentru a-şi lansa cele trei volume recent traduse în România, poate pentru a fi alături de Ernest Wichner la lansarea superbei antologii bilingve din opera poetică a lui Oskar Pastior.

Scriam aici joia trecută despre efectul năucitor pe care l-a avut (şi) asupra mea filmul lui Radu Muntean – Marţi, după Crăciun. Mai precis, despre partitura lui Mimi Brănescu şi extraordinara încărcătură de semnificaţii a tăcerilor sale. Scenariul este tulburător şi fără fisură, tocmai prin stimularea demenţială a non-verbalului. Adevăratul aflux lexical, semantic al textului se desfăşoară invizibil şi inaudibil, propriu-zis în mintea spectatorilor.

Pentru cei pasionaţi de cai, Alexandru Grigorescu (1929-2003) este un personaj aproape fabulos. Născut şi crescut în mijlocul cailor (tatăl său, Petre Grigorescu, a fost un cunoscut proprietar de cai de curse-galop), n-a ajuns jocheu, aşa cum şi-a dorit, în schimb a urmat Liceul Militar, pentru ca apoi să devină un inginer petrolist cu o carieră internaţională. Specialist în exploatarea zăcămintelor de petrol, a călătorit şi a lucrat prin toată lumea, pentru a se stabili, în 1982, în Germania.

Călătorie într-un picior, ghici, emigrare, ce e? Păi, emigrarea. Cea pe care Herta Müller o trăia pe cont propriu, în 1987, şi cea pe care o vedem trăită de Irene, protagonista acestei cărţi scrise „la cald“ – primul roman elaborat de Herta Müller în patria sa de adopţie, adică în RFG, şi publicat acolo în 1989.

Nu mă prea duc la lansări de carte decît dacă n-am încotro, adică dacă sînt într-un mod direct legată de carte, dacă mi-a plăcut atît de mult încît simt nevoia nu doar să scriu, dar chiar să spun ceva public despre ea, dacă i-am făcut (prin urmare) prefaţa sau postfaţa, eventual dacă am scris-o chiar eu, parţial sau în întregime. Atunci musai mă duc, nu se face să nu fii de acord (nici măcar) cu propriile opţiuni pînă la capăt.

Anul acesta, în martie, am publicat în România literară un sfios, dar hotărît, lamento („Suavă înlănţuire de orori“) pe tema amarului destin al criticului literar obligat să-şi cîştige pîinea ca vidanjă a mizeriilor hiperetalate de literatura la zi, de la noi şi de aiurea. O literatură alergică la normalitate, la tot ce ţine de firescul sentimentelor, valorile tradiţionale, patrimoniul psihosocial, pe scurt: de suflet şi forţă reflexivă.

Ajuns în America, după ce a cîştigat în ţară o oarecare notorietate literară cu o parodie anticomunistă, evreul Peter Gaşpar cîştigă simpatia decanului armean al unui colegiu care, din simpatie şi solidaritate a etniilor persecutate în istorie, îl angajează ca visiting assistant professor.

În primăvara anului trecut, o expoziţie itinerantă ajunsă la Paris stîrneşte controverse şi este închisă, în urma unei hotărîri judecătoreşti. „Afront la adresa demnităţii umane“, iată motivaţia suspendării acestei expoziţii, care purta titlul Our body – à corps ouvert. Exponatele nu erau altceva decît corpuri umane întregi sau savant secţionate, spectaculos conservate, într-o punere în scenă ce reproducea scene de viaţă cotidiană.

Acuma, şi rockul ăsta poate fi în fel şi chip. Prin urmare, dacă Ray Loriga e – cum s-a tot spus – „starul rock“ al literaturii spaniole, cred că vorbim totuşi de o variantă mai „baladistă“ a rockului. În orice caz, Căzuţi din cer, al doilea roman al scriitorului spaniol tradus la noi (după Eroi, apărut în traducere românească tot la Curtea Veche), pare coborît din balada Cortez the Killer a lui Neil Young.

Am ajuns, la sfîrşitul verii, pentru prima dată, la Sighet. După o scurtă escală la Baia Mare, urma să ieşim din ţară pe la vama Petea, aşa încît am amînat cu o zi plecarea ca să ajungem la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, despre care citisem, auzisem, văzusem (pe ecrane) atîtea.

La zece ani de la începutul relaţiei cu lectorul universitar Petre Arcan (scena finală a romanului Drumul egal al fiecărei zile din 1975), cu care între timp s-a şi căsătorit ducînd însă o viaţă plină de rutină, răceală şi reproşuri, Letiţia întreţine un adulter cu colegul ei de serviciu Sorin Olaru, ambiţios şi perspicace secretar cu propaganda.

Zafón a scris mai întîi literatură pentru juniori (o trilogie), apoi a trecut în tabăra seniorilor, publicînd Umbra vîntului şi Jocul îngerului (Polirom, 2005, 2009), două romane „serioase“, cu mistere grave, decoruri barceloneze de ani 1945 sau 1920, şi destine orbitînd frisonant în jurul unor cărţi.

Pentru ca jubilativul Mircea Cărtărescu – ludicul parodic, seninul oniric, beatnicul insurgent atras de suprarealism şi psychedelic – să ajungă un degustător atît de înverşunat al apocalipsului propriu, a fost nevoie de o Românie pe măsură. De dispreţul naţional faţă de cultură, inteligenţă, talent. De desconsiderarea flagrantă, ostentativă a spiritului şi ethosului artistic.

Mă dau în vînt după antologiile tematice coordonate de grupul de cercetători / scriitori de la Muzeul Ţăranului Român. Primele trei volume au apărut dintr-o suflare într-un singur an – moshuvine@yahoo .com (2007), Cărţişor de mărţişor (2007), Piua! joacă, jocuri, jucării (2007) –, apoi nu s-a mai auzit nimic de această serie care părea că-şi propusese să organizeze materia memorialistică a copilăriei în funcţie de mai multe subteme.

O recentă hotărîre menită să întărească ordinea şi disciplina militară interzice purtatul bărbii în armată, mustaţa rămînînd facultativă. Tot în această vară, dar la Berlin, un designer uimeşte publicul prezent la fashion-week, nu pentru că majoritatea manechinelor sale erau topless, ci pentru că toate fetele aveau cîte o barbă zburlită şi chelie lucioasă. Adevărată sau falsă, scurtă sau stufoasă, prezentă sau absentă, o barbă e întotdeauna mai mult decît o barbă.

Victor Rebengiuc mi se pare un reprezentant strălucit al categoriei „oameni care n-au fumat degeaba“. Vocea, suflul, gestica lui au modulaţii, rafinamente, mocneli meditative, mistere şi descărcări energice sau învăluitoare pe care numai un sfînt cerculeţ din fum de ţigară, aşezat cîndva deasupra talentului, le putea aduce.

Dacă anul trecut îmi începeam cartea despre Cioran în vila Noica de la Păltiniş, la doi paşi de Răşinari, unde altundeva era mai firesc să croiesc un eseu despre corespondenţa lui I.L. Caragiale de nu la Sinaia? Mă rog, se putea şi-n republica Ploieştilor, ori, şi mai aprig, la Berlin, acolo unde ni s-a dăruit cea mai intensă jubilaţie epistolară a senectuţii, cea mai ghiduşă voluptate a îmbătrînirii, din literele „daco-romane“.

Singurul roman al lui Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, primit la apariţia sa (în 1996) cu un consens critic unic în epocă şi de curînd reeditat de Editura Polirom, este un roman de tranziţie. El ţine de acel „moment ’89“ pe care am încercat să-l definesc altă dată prin preeminenţa şi disoluţia eului, prin regăsirea intimităţii scriitorului cu cititorul, dar şi prin mişcarea opusă, „extimitatea“ radicală.

Livius Ciocârlie este, probabil, cel mai original diarist din întreaga noastră literatură. Majoritatea cărţilor sale sînt, în fond, jurnale, un gen aproape la fel de proteic precum romanul, conturînd imaginea unui proiect scriptural autobiografic pe termen lung, singular la noi, şi prin formulă, şi prin amploare.

Proza aceasta din volumul Ridicole iubiri (în noua variantă: Iubiri caraghioase) are vreo 20 de pagini, dar consistenţa unui roman de talie XL. Kundera e un expert în meandrele, pliurile şi volutele naturii umane, aşa încît accidentala reîntîlnire a doi amanţi de o clipă – după 15 ani în care cei doi nu s-au mai văzut, fiecare îndeletnicindu-se, în stilul său, cu propria îmbătrînire – ia forma unei lungi negocieri între stări, dorinţe şi determinări de adîncimi nebănuite.

Am trăit săptămînile trecute o experienţă-limită, despre care scriu, printre aceste biografeme livreşti, mai ales pentru că, în ultimii ani, foarte mulţi români au trecut prin ea: reabilitarea termică a vechilor blocuri comuniste. Cum blocul în care locuiesc – aparţinînd pe vremuri Ministerului de Interne – nu era deloc delabrat, dar adăpostea uneori, iarna, în anumite camere, temperaturi şi şuierături de-a dreptul siberiene, m-am bucurat.

Orice antologie e discutabilă, dar aceasta este şi partea frumoasă a unui astfel de demers: receptarea şi contestarea unei antologii sînt, aproape de fiecare dată, cu mult mai interesante, mai pasionante şi mai semnificative, decît selecţia autorilor ori a textelor. Iar în cazul antologiei realizate de Daniel D. Marin lucrurile sînt destul de complicate.

Se spune că japonezii sînt un mister pentru europeni. Jurnalista Agnès Giard sugerează că şi pentru japonezi, japonezele rămîn un mister. Cartea ei se deschide prin prezentarea unei neobişnuite încercări de a se apropia de acest mister, care a făcut senzaţie prin anii ’90.

Carte amplă, complexă, cu polifonie studiată şi labirinturi monumentale – nu te joci cu ea. A apărut în 2003, la 10 ani după ce scriitoarea devenea prima femeie de culoare premiată cu Nobel-ul pentru literatură.

Pe la jumătatea lui august, apariţia lui Jonathan Franzen pe coperta revistei Time a stîrnit o serie de vociferări intra- şi extraliterare care, fără îndoială, îi vor face scriitorului american la fel de mult bine ca microscandalul de acum cîţiva ani cu Oprah Winfrey.