Carte

După tot amarul românesc – vicii ancestrale, putregaiul postceauşist şi dihăniile tranziţiei – adunat aici săptămîna trecută din cele 39 de partituri care compun De ce m-am întors în România, cartea coordonată de Sandra Pralong la Polirom, e timpul să înţelegem şi magnetismul acestui spaţiu, pentru unii blestemat, pentru alţii binecuvîntat, în veac.

În 1945, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul român i-a „livrat“ pe minoritarii germani din România pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice distruse de fascişti. Toţi bărbaţii şi femeile cu vîrste cuprinse între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani au fost atunci deportaţi pentru cinci ani de muncă forţată în lagărele sovietice.

Sînt nouă povestiri despre tot atîtea situaţii în care timpul pare să fi sărit de pe şinele GMT, apucînd-o bezmetic prin curţile şi vieţile oamenilor. Brusc, pe fusele orare se răsucesc încîlcite fire biografice, curgerea temporală capătă puls şi vîrstă, calendarul convenţional e sabotat de contratimpii personali ai lucrului trăit.

Există în Seymour: o prezentare al lui Salinger o secvenţă voit obscură, pe care trebuie s-o citeşti încet, cu maximă atenţie dacă vrei s-o guşti: povestea, scrisă după 20 de ani, a unui final de „joc cu bile pe trotuar“.

Vă mai amintiţi de ultima carte citită de preşedintele României? De două ori i-a fost adresată aceeaşi întrebare, iar el a dat, senin, acelaşi răspuns: Mircea Cărtărescu – De ce iubim femeile. E drept, a nimerit-o, pentru că toată lumea îl iubeşte pe Mircea Cărtărescu, aşa că i s-a iertat faptul că, şi după un an, tot asta citea...

Zilele mele cu Renata ar putea avea mai toate calităţile unui roman pornografic. În primul rînd, n-are intrigă, numai situaţii.

Categoric, e un autor foarte interesant señor don Juan José Millás. E spaniol, e „vechi“ (publică încă din anii ’70) şi prestidigitează pe tema identităţii ca un maestru iluzionist.

Cine a frecventat în ultimii ani spitalele româneşti a aflat, pe propria piele, ce a ajuns, azi, în România, vocaţia de medic. Lucrurile devin şi mai clare dacă, fatalmente, ai o experienţă de insider în această zonă, o zonă suficient de închisă în ea însăşi încît să nu-i poţi dovedi cinismul, indiferenţa, pierderea acelui amănunt care făcea diferenţa faţă de orice altă meserie – „vocaţia îngrijirii“, cum o numeşte Ion Vianu în ultima sa carte. Cine poate şti cînd s-a petrecut această pierdere?

Prezent cu proză scurtă în două dintre cele mai celebre antologii cenacliere ale anilor ’90 (Ferestre 98 şi 40238 Tescani), apoi şi în periodice, dar şi cu o excelentă proză non-fiction în volumul colectiv O lume dispărută, Angelo Mitchievici s-a lăsat aşteptat cu volumul de debut în proză, preocupat fiind în ultimii ani mai mult de antropologie culturală, istorie literară şi critică de film.

O carte frumoasă. Un „mic jurnal al dezintoxicării“. Françoise Sagan consemnează (cele trăite într-o clinică de dezintoxicare), Bernard Buffet desenează (pe marginea textului, printre rînduri, de-a lungul şi de-a latul lucrurilor sau stărilor povestite).

La o emisiune cu vorbe şi vedete am auzit o tînără blondă spunînd despre sine: „Eu sînt mai libertină de felul meu“. Cred c-ar fi vrut să spună că e jună, belă şi de nimeni nu depinde, şi i se părea că „libertin“ este un sinonim mai pretenţios pentru „liber“.

Cu Amor intellectualis, ultima carte a lui Ion Vianu, se închide o epocă a memorialisticii româneşti. Nu ştiu dacă se şi deschide – în egală măsură – o epocă a romanului memorialistic de o factură cu totul specială, situat la graniţa dintre rememorare şi ficţiune, dintre reconstituire şi închipuire.

E limpede mutarea de accent de pe specular pe exemplar, ce caracterizează Întîlnire cu un necunoscut şi Note, stări, zile – cele două jurnale recent publicate de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Maestrul se ex-pune ucenicilor deopotrivă în togă şi sandale, cu sceptru şi tichie, încercănat şi fără fard, tot mai tangibil şi filial-palpabil din cît ar fi fost de (presupus) patern-inaccesibil.

În antologia coordonată de Andra Matzal, Cheloo este invitat să-şi amintească primul fum, numai că artistul se limitează să vorbească despre tutun şi nu zice nimic despre iarbă. Precauţie pe care Vasile Ernu (cu o descriere în detaliu a confecţionării şi funcţionării unui bulibuleator/bong) şi Mitoş Micleuşanu nu şi-o iau, confesiunea hard-core a acestuia din urmă despre consumul de ketamină depăşind chiar tema volumului şi făcînd notă discordantă în această carte, altfel, surprinzător de cumint

Amos Oz, om serios, „la casa lui“ în literatura importantă, premiat din toate direcţiile (cînd cea natal-israeliană, cînd franceză, italiană, germană sau românească), trage brusc de peste lucruri vălul sobru şi adult, şi trînteşte această povestioară ca pentru copii.

Acum cîţiva ani, destul de mulţi, am ţinut o rubrică în Suplimentul de cultură de la Iaşi, intitulată autist „Portrete tombale“. Am un apetit (mai degrabă ardelenesc) pentru lucrurile grave, aşa încît titlul mortifer combinat (îmi ziceam eu) cu demenţa veselă şi plină de viaţă a personajelor din respectivele portrete ar fi trebuit să dea un efect... comic. N-a dat, deşi pe mine mă bufnea adesea rîsul scriind respectivele portrete. Unde, cum şi de ce începusem „tombalizarea“?

Să recunoaştem: ne-am simţit bine – fiecare în singurătatea lui înconjurată de publicul cald, înduioşător de atent şi emoţionant prin fidelitate – la Bookfest-ul de anul acesta, cînd Humanitas şi-a aniversat 20 de ani de la înfiinţare printr-un jam session editorial pe măsura blazonului.

Bookătăria de texte şi imagini este un proiect al Clubului Ilustratorilor care, pe de o parte, încearcă să-i stimuleze pe scriitorii români să producă (mai multe) texte pentru copii(i rafinaţi), dar, mai ales, să-i promoveze şi să le dea de lucru ilustratorilor de carte de la noi, o specie de artişti nebăgaţi în seamă de edituri şi care, pur şi simplu, şomează sau îşi exercită talentul în alte zone.

O fi el roman de debut, dar n-are strop de naivitate sau de stîngăcie. Dimpotrivă, e profi de la un cap la altul şi foarte grijuliu cu răbdarea cititorului – nu degeaba autorul său are în spate ani buni de vechime în presa americană de top, pe subiecte literare sau ne.

L-am văzut nu demult pe Matthieu Ricard într-un excelent documentar – La şcoala fericirii de Irina Szász – difuzat pe TVR Cultural. Citisem în urmă cu cîţiva ani cartea de convorbiri dintre Matthieu Ricard şi tatăl său, filozoful Jean-François Revel (tradusă la Editura Irecson), aveam habar cine e personajul acesta straniu, ştiam că stă de mai bine de 35 de ani într-o mănăstire budistă din Nepal, unde a ajuns după ce şi-a încheiat doctoratul în biologie moleculară şi înainte de a începe o

Nu credeam ca zeii hazului valah să-mi mai ofere vreodată ocazia de-a rîde-n hohote în faţa unor descrieri literare halucinante precum cele reunite în Comèdiile lui Andrei Pleşu la porţile Orientului. Ei, uite că minunea s-a întîmplat cu Frumoasele străine, noua sumă confesivă de evocări, note de drum şi reflecţii picante prin care Mircea Cărtărescu a cinstit cei douăzeci de ani de existenţă ai editurii Humanitas.

Acum cîţiva ani, Cotidianul a făcut o anchetă printre criticii literari, de unde reieşea că nu avem roman românesc de dragoste. Dar literatura noastră contemporană nu produce, de fapt, nici unul din genurile aşa-zise de consum: nu se (mai) scriu nici romane poliţiste (tot Rodica Ojog-Braşoveanu se reeditează), thrillere sau chic literature nici atît, nu avem nici măcar romane fantasy sau cu vampiri, în ciuda unui folclor bogat şi a mitului Dracula. Între Mircea Eliade şi Răzvan Rădulescu nu e ni

Aşteptarea este a treia carte a portughezului Rui Zink tradusă la noi (după Banca de rezerve şi Cititorul din peşteră), iar autorul nu se dezminte: e un digresiv nesăţios sau un eseist-jucător, cum preferaţi. Epica sa „narează“ doar din cînd în cînd; în rest, adică în cea mai mare parte a timpului, „tratează“ o temă sau alta, convocînd bibliografia aferentă, speculaţia acrobatică şi un joc textual perfect imprevizibil.

Vitrina unui magazin de antichităţi. Îmi atrag atenţia două mici tapiserii înfăţişînd episoade galante. În primul tablou, un tînăr, lăsat pe un genunchi, ridică priviri imploratoare şi mîini gata să apuce braţele subţiri ale unei frumoase care, dintr-un leagăn, îi trimite, pe deasupra volanelor, un zîmbet echivoc. În al doilea tablou, apare acelaşi cuplu, însă cu roluri inversate. Ea, încercînd să-l reţină, cu priviri disperate, îl prinde de umeri, dar el este deja răsucit, în picioare, gata să

Închipuiţi-vă că ar fi posibil să aveţi întreaga bibliotecă ideală (cu toate cărţile pe care le-aţi citit, le-aţi fi citit, le veţi citi, dacă aveţi noroc) pe memory stick sau pe e-book. Că aţi putea găsi orice carte din această bibliotecă în 30 de secunde – hai, un minut, dacă nu vă amintiţi titlul exact.

Între cele două volume de poezii publicate de Domnica Drumea (debutul, Crize, a apărut în 2003) văd mai degrabă deosebiri decît asemănări. Din accentele social-politice şi, în general, din tot ce era odată ostentativ (imagini mizere, metafore agresive), a rămas un discurs biografist simplu, pe alocuri chiar auster, nelipsit de dramatism, dar mai mult patetic (în sensul bun) decît declamativ. Poezia Domnicăi Drumea nu-şi mai propune şi nici nu mai funcţionează ca un mesaj în spaţiul public, ci a

Proza lui Peixoto e puternică, stranie, are fibră şi articulaţii poetice, poate fascina. Aşa a fost în romanul lui de debut, Nici o privire (tradus la noi anul trecut), aşa e şi în Cimitirul de piane de acum. De astă dată însă, autorul caută să scrie în cheie pronunţat realistă.

Habar n-am dacă Roland Barthes ar fi fost revoltat de publicarea Jurnalului de doliu – aşa cum ne asigura François Wahl (prietenul şi editorul său de la Seuil) anul trecut, la publicarea celor 330 de fişe postume, traduse acum şi în româneşte la Editura Cartier.

Cu proza lui Mircea Cărtărescu lucrurile n-au stat niciodată simplu. La sfîrşitul anilor ’80, deceniu dominat clar de poezia lui, apărea (cu titlul Visul) volumul de povestiri Nostalgia, probabil cea mai bună carte de proză scurtă din întreaga noastră literatură.

Mai toată lumea face fotografii, însă există doar cîţiva fotografi adevăraţi. Willy Ronis a fost unul dintre ei. Anul acesta ar fi împlinit 100 de ani, dar din toamna trecută developează filmul altei lumi. Timp de 75 de ani a vînat neîncetat imagini, s-a oprit abia la 92 de ani, cînd i s-a părut că nu mai are agilitatea, echilibrul şi precizia gesturilor unui trăgător de elită.

Un singur cîntăreţ pop elveţian ştiu: Stephan Eicher. Am aflat de el într-o prăvălie de discuri din gara Lausanne unde, acum vreo 12 ani, coborîsem dintr-un tren şi aşteptam un altul. I-am ascultat acolo cîteva piese de pe un disc şi mi s-a părut sympa, la fel ca look-ul său gen Aramis (muschetarul) pe care-l afişa pe coperta albumului.

Vă amintiţi, desigur, lunga digresiune despre rîs din Adolescentul lui Dostoievski, încheiată simplu şi îngrijorător: „rîsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc“. Am avut o lungă perioadă – pe cînd n-aveam nevoie de memoria de hîrtie pe care un scriitor latino-american le-o recomandă uitucilor – în care puteam recita cele două pagini dostoievskiene despre rîs.

Ce chestie: dincolo de bunii, (stră)vechii prieteni bucureşteni, sfera amiciţiilor mele substanţiale (deci, atenţie, nu vorbim de lumea simplelor relaţii profesionale) cuprinde exclusiv Transilvania. Mai precis, Sibiu, Cluj, Timişoara.

Înaintea lui Filip Florian cu Degete mici (2005), Ioana Bradea a reuşit cu romanul ei de debut, Băgău (2004), să aibă o receptare entuziastă la unison, să ia premiul de debut al USR şi să intre pe „lista“ celor mai promiţători tineri scriitori. A doua ei carte de proză s-a lăsat destul de aşteptată, iar fanii primului roman vor avea o mare surpriză. Cele două cărţi ar putea foarte bine să fie semnate cu nume diferite.

Anna Gavalda îşi scrie cărţile ca pe nişte felicitări de Crăciun mai lungi. Poveştile ei sînt cu calde urări şi cu cele mai bune gînduri şi tind, în general, spre împlinirea tuturor dorinţelor.

Pot să înţeleg foarte bine de ce adevăraţii nabokovieni au protestat energic – ca, pe vremuri, „marele V.“ prin reviste – la publicarea romanului neterminat Originalul Laurei. Viitoarea carte – mai degrabă o schiţă alcătuită din 138 de fişe, traduse acum şi în româneşte – ar fi trebuit să fie o poveste de moarte (Dying is fun sună subtitlul) şi amor, în care Laura (Flora, FLaura), o Lolită supravieţuitoare, se mărită cu un psiholog (experimentalist, nu psihanalist!) obez ce se efasează sub ochii

Cum recenzezi un album nou al lui Tom Waits? Ce se mai poate spune despre Şerban Foarţă? I-am comentat cu entuziasm atîtea cărţi de poezie în ultimii ani, încît am impresia că am spus totul şi, în acelaşi timp, mai nimic. La 68 de ani, omul este mai creativ, are mai multă inspiraţie şi putere de muncă decît oricare poet aflat pe culmile tinereţii.

Vedeta desantului spaniol a fost, fără umbră de îndoială, Ray Loriga, căruia i-a fost lansat al doilea roman tradus în româneşte (de către incomparabilul Florin Galiş), Căzuţi din cer (la Editura Curtea Veche). Cu aerul lui de star rock – şi tatuajele de rigoare, pomenite de toţi ziariştii –, cu felul de a vorbi în acelaşi timp direct şi diplomatic, Loriga e cel mai bun instrument de promovare a propriilor cărţi.

Avem o poveste de gulag, cu toate cele ştiute: înfometarea crîncenă, muncile extenuante, teroarea, tăcerea. Mai avem însă şi o scriitură cu totul personală, puternică şi concentrată, cu cicatrici de vers alb şi cu un soi de fast laconic. Ea e cea care face din acest roman o capodoperă netă.

Mai întîi, a trebuit să-i explic fiică-mii (în vizită la Bookfest doar pentru că avea de cumpărat o lungă listă de cărţi nerecomandabile la vîrsta ei) ce-ar trebui să însemne o „masă rotundă“. Adolescenţilor precoce trebuie să le explici scurt, rapid, interesant, pînă să apuce să zică boring.

Anunţată printr-un serial publicat în revista 22, cartea lui Andrei Oişteanu este, de departe, cel mai anticipat studiu din ultimii ani.

Ciudată carte! Nu te-ai aştepta la o proză atît de nostimă şi jucăuşă – şi nebună, în sensul cel mai simpatic al cuvîntului – din partea unui respectabil deţinător de Premiu Nobel pentru literatură. Şi nici la atîta fantezie a discursului într-un roman care pretinde că reconstituie un episod istoric cu acte în regulă.

Există oameni care iubesc cu un abandon de oglindă, în ochii cărora crezi că te regăseşti integral, şi în care te-ai putea pierde dacă n-ai şti că, odată ce ai ieşit din cîmpul lor de „reflectare“, ca să nu zic din cîmpul lor vizual, te uită. Dispari fără să laşi nici o urmă pe suprafaţa lor redevenită virgină, de o puritate absolută, gata să devoreze, cu aceeaşi intensitate halucinantă, următorul Narcis care ar crede că iubirea înseamnă regăsirea propriei imagini şi ar aluneca, fatal, în

În martie s-a încheiat „sezonul“ Turciei în Franţa, început anul trecut în iulie. Turcia ar fi trebuit să fie ţara invitată la Salon du livre, dar lucrurile s-au complicat spre final: rivalităţile şi temerile s-au combinat în aşa fel încît, la cea de-a treizecea ediţie a tîrgului, n-a mai existat, tout court, ţară invitată.

După 50 de ani de detenţie, literaturii române i se întoarce acasă un roman cu antecedente dramatice şi faimă sulfuroasă: Aşteptînd ceasul de apoi, de Dinu Pillat. Din unghi istorico-literar, evenimentul este pentru Editura Humanitas un vrednic şi surprinzător echivalent al ineditului roman blagian Luntrea lui Caron, publicat în 1990.

● Marin Mălaicu-Hondrari, Apropierea. Romanul prinde contur la intersecţia vocilor celor şase personaje, doi bărbaţi şi patru femei, hexagon narativ în centrul căruia se află cîteva poveşti de dragoste pe cît de intense, pe atît de complicate.

În 2008, Paolo Giordano (fizician de formaţie) debuta în literatură cu acest roman melancolic, care avea să înregistreze succese pe toate planurile: premii, vînzări, traduceri, ba chiar şi un proiect de ecranizare.

Aproape nu-ţi vine să crezi că există o înregistrare publică, oficială, cu Bacovia recitînd din propriile poeme. Te aştepţi să-i auzi interpretîndu-se pe histrionicii Arghezi şi Barbu sau, dimpotrivă, pe atîţia alţi poeţi solemni, pătrunşi de propria şi nemuritoarea operă, dar nu pe autistul, retrasul Bacovia, cu doar trei ani înainte de a muri.