Partea comică a succesului

 ● Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, Editura Humanitas, 2010.  

Cu proza lui Mircea Cărtărescu lucrurile n-au stat niciodată simplu. La sfîrşitul anilor ’80, deceniu dominat clar de poezia lui, apărea (cu titlul Visul) volumul de povestiri Nostalgia, probabil cea mai bună carte de proză scurtă din întreaga noastră literatură. Micul roman Travesti (1994), cea mai subevaluată carte a lui Mircea Cărtărescu, a făcut trecerea înspre primul volum al trilogiei Orbitor, Aripa stîngă (1996), roman receptat entuziast şi care a ridicat enorm orizontul de aşteptare al prozei româneşti, fiind comparabil, ca impact, cu romanele moderniste din anul 1933. În 2004 apărea al doilea volum de povestiri al scriitorului, De ce iubim femeile, care aduna textele scrise, lună de lună, pentru revista Elle. Schimbarea de stil, în sensul accesibilităţii ce nu făcea însă rabat de fantezie şi magie narativă, i-a fermecat pe primii comentatori care au remarcat simplitatea şi talentul de povestitor pe spaţii foarte scurte al unui scriitor care, între timp, publicase şi volumul secund al trilogiei sale oniric-vizionare complexe, dezvoltat narativ pe mai multe paliere, cu multiple registre stilistice şi cu o miză cu mult peste media prozei româneşti (dar şi peste puterile criticii, în paranteză fie spus). După ce s-a aflat că De ce iubim femeile se vinde incredibil de bine, volumul a primit peste noapte eticheta de literatură comercială. Nici una din povestirile cărţii (cu titlu, e-adevărat, ultra-vandabil) nu se înscrie în vreun gen aşa-zis de consum: nu sînt nici poliţiste, nici sentimental/erotice/porno, nici fantasy-uri, însă faptul că un volum de povestiri (gen atît de prost considerat la noi ca şi aiurea) se vindea atît de bine nu se putea explica decît prin faptul că era vorba de o literatură pentru mase, fără cine ştie ce calităţi literare. Faptul că, într-o perioadă în care literatură română contemporană nu avea cine ştie ce cotă, nici măcar în propria ţară, un volumaş, şi încă unul de povestiri, ajungea best-seller (cifra oficială este, astăzi, de 165.000 de exemplare vîndute), mai mult, apăruse pe piaţă în ediţii piratate (se mai ştiu alte cazuri de scriitori români pirataţi?) poate fi explicat în fel şi chip, dar numai prin calitatea comercială a textelor, nu. Recitiţi „Nabokov la Braşov“, sau „Cu urechile pe spate“, sau „Irish Cream“, sau „Zaraza“ (apropo, personajul Zaraza a intrat în cultura urbană datorită lui Cărtărescu) sau aproape oricare din celelalte povestiri. 

Succesul acestei cărţi a marcat însă momentul în care prozatorul Mircea Cărtărescu a început să fie judecat cu o ciudată condescendenţă şi inadecvare critice. Dosarul receptării trilogiei Orbitor, proiect romanesc profund postmodern (poate unicul de la noi), este aiuritor. Criticată după cele mai moderniste criterii, trilogiei i s-au adus cele mai debile reproşuri, ultimul dintre acestea fiind acela că imaginea istoriei din Aripa dreaptă este deformată ficţional. Criticii s-au răzgîndit de la un volum la altul, au ales fiecare altă parte a trilogiei ca fiind cea mai reuşită, au afirmat că cele trei cărţi nu ar face parte din acelaşi deceniu literar, au catalogat trilogia ca fiind parţial capodoperă, parţial eşec, oricum cel mai bun roman al ultimului deceniu. Cine va avea răbdarea să citească acest dosar nu va înţelege, de fapt, nimic. Între timp, cele trei volume de proză, cît se poate de dificilă şi de solicitantă, însumînd 1500 de pagini, au fost deja traduse integral în cîteva limbi străine, avînd şi o receptare foarte bună, iar acasă s-au vîndut în aproape 70.000 de exemplare. Cum ziceam, cu proza lui Mircea Cărtărescu lucrurile n-au stat niciodată simplu. 

Frumoasele străine este un volum cu trei povestiri publicate iniţial, în foileton, în revista Şapte seri. Din acest motiv, povestirile sînt mult mai lungi, sînt construite pe modelul episoadelor, adică alert şi cu un suspans/comic bine dozat, într-un stil simplu, accesibil şi lejer (cu multe cuvinte din engleza vulgară), fără volute stilistice, fără emfază literară, sînt cvasi-biografice şi anecdotice, livrînd, cu multă autoironie şi umor, întîmplări din viaţa autorului de succes cu acelaşi nume. Mircea Cărtărescu spunea undeva că cel mai rău lucru care i s-a întîmplat a fost transformarea lui din scriitor în autor (de succes, se-nţelege). Ei bine, aceste trei povestiri exact această transformare o persiflează: „În lumea literară ţi se iartă pînă la urmă aproape orice: lipsa de talent, ticăloşia, ipocrizia, laşitatea. Ele sînt socotite păcate omeneşti şi sînt privite cu toleranţă. Ceea ce nu ţi se iartă niciodată, cu nici un preţ, este succesul“. În „Antrax“ scriitorul primeşte din străinătate un plic misterios în chiar perioada atacurilor poştale; în „Frumoasele străine“ este invitat în celebrul turneu francez cu acelaşi nume, pentru lecturi, interviuri şi mese festive, alături de alţi unsprezece scriitori români, pentru ca în „Bacoviană“ (cea mai amuzantă şi mai literară povestire a cărţii) să fie invitat la o lectură în provincie. Toate aceste situaţii banale degenerează însă sau sînt surprinse în latura lor comică, registrul cărtărescian alternînd cu dexteritate farsa cu satira şi grotescul cu absurdul. Viciile, moravurile, defectele (de la mitomanie la ranchiună) şi chiar prostia scriitorilor, provincialismul şi mediocritatea lor, prejudecăţile străinilor faţă de (scriitorii) români, dar şi tarele naţionale sau propriile slăbiciuni, sărăcia şi paranoia naratorului Cărtărescu, ironic cu sine şi maliţios cu ceilalţi, confruntat cu efectele penibile ale propriei popularităţi, cum ar fi impertinenţa şi ignoranţa jurnaliştilor, limitele criticilor sau adoraţia uneori stupidă a fanilor, toate acestea îl predispun pe scriitor să simtă enorm şi să vadă monstruos: „Totul e oral, fluid, turbionar, o ţesătură de bîrfe, zvonuri, calomnii şi colportaje care-n cele din urmă mai seamănă cu tine doar cît seamănă păpuşile voodoo în care se-nfig ace cu cei care trebuie să simtă înţepăturile lor în inimă şi ficaţi“. 

Aceste trei ficţiuni memorialistice scrise la persoana întîi („povestirile pleacă de la situaţii şi persoane reale; totuşi, ele sînt operă de ficţiune în mult mai mare măsură decît par“ ne avertizează scriitorul), care au ca subiect „darul otrăvit“ al succesului/popularităţii literare par a fi deopotrivă un respiro narativ după încheierea trilogiei, dar şi un exerciţiu de rîs terapeutic. Recunoscînd că s-a distrat pe seama confraţilor, dar şi pe seama sa, Mircea Cărtărescu dă aici o imagine tristă, plină de umor a lumii literare. Şi, în mod ironic, un (deja) alt bestseller care i se va imputa.