Cărtărescu, văzul enorm şi „veninul psihic“
Nu credeam ca zeii hazului valah să-mi mai ofere vreodată ocazia de-a rîde-n hohote în faţa unor descrieri literare halucinante precum cele reunite în Comèdiile lui Andrei Pleşu la porţile Orientului.
Ei, uite că minunea s-a întîmplat cu Frumoasele străine, noua sumă confesivă de evocări, note de drum şi reflecţii picante prin care Mircea Cărtărescu a cinstit cei douăzeci de ani de existenţă ai editurii Humanitas.
Două forme de comic, două tipuri de umor pe care nu ezit să le aşez direct lîngă divinele naraţiuni epistolare caragialiene din epoca berlineză (vîrful acestora fiind, ştim bine, episodul Delavrancea din scrisoarea către Alceu Urechia, 7/20 iulie 1905), plus cele două capodopere de comic muşcător, cu intarsii lugubre, care sînt Grand Hôtel „Victoria Română“ şi Bùbico.
Sigur, faţă de tăietura mordantă, colerică, adesea vitriolantă, a lui Cărtărescu (revelat în ultimii ani ca redutabil pamfletar politic, sabreur de forţă, dotat din plin cu voluptatea tăişului: un emploi incredibil pentru cei care-i cunoşteau exclusiv partea fantast-onirică a peisajului sufletesc, faţa romantic-fabulatorie, deschisă către metafizic etc.), la Pleşu umorul are coregrafia au ralenti, este îmbibat de amenitate, de plăcerea gratuităţii picturale, de enormul rabelaisian al descripţiilor, luxurianţa relaxantă şi ludicul terapeutic. Pe scurt: de un ce pufos, comprehensiv şi concesiv, chiar şi cînd ricanează casant. Mă rog, de bună seamă că nu şi cînd scrie de Adrian Păunescu sau Aurelian Bondrea, adică în registrul „ridendo castigat mores“, însă în general regula este, la Pleşu, că stilistica, dansul narcotic al imaginilor, hiperacumularea detaliilor savuroase, macroscopiile strălucitoare, scenografiile baroce sfîrşesc prin a copleşi mizele iniţiale. Esenţa subiectului se lichefiază, pur şi simplu, cu dulce încetineală, în faldurile aromitoare şi intens colorate ale propriei relatări.
La Cărtărescu, umorul e iute, nu parşiv. Rupe direct, nu deşiră aluziv. Bate adesea în negru strălucitor, are o dinamică nevrotică, hachiţoasă, revendicativă. La fel de acaparantă stilistic, năucitoare prin precizia inciziilor, dar şi contondentă, la limită. Citiţi Bacoviană, cel de-al treilea volet din Frumoasele străine, fioros-magnifică alunecare-n iadul deriziunii moldave, excursie suprarealistă într-un... realism de cea mai crîncenă speţă: sordidă, absurdă, promiscuă, umilitoare cît cuprinde. Face perfect pereche, cum spuneam, cu Grand Hotel „Victoria Română“, unde aceeaşi acumulare sufocantă de iritări, mizerii şi agresări (vizuale, auditive, epidermice, mentale) sleieşte pînă-n pragul dezumanizării deopotrivă fiinţa naratorului şi energiile lecturii.
Cît despre tipul Personajului narator – cel care trece (cu inutilă, sinucigaşă cuminţenie civică) prin gogolienele coridoare ale Mili(poli)ţiei bucureştene, prin hoteluri pariziene, cu pitoreşti, greţoase ori devastatoare reuniuni literare, prin redacţii mucegăite, cu beţii jalnice sau interviuri degradante, în „capitala mondială a ciorapilor de damă“ şi „capitala mondială a ciolanului cu fasole“, la chiolhanuri fioroase organizate-n Occident de diplomaţia noastră, cu valize pierdute sau haine furate, cu traducători infideli pînă la spulberarea sensurilor, dar şi cu calda evocare a anilor Aerului cu diamante, a camaraderiei optzeciste ş.a.m.d. – Personajul narator, zic, apoi el însumează acel „simt enorm şi văz monstruos“ din Grand Hotel... gestului asasin al exasperării nevricoase din finalul lui Bùbico.
Hipersensibil şi, deci, foarte vulnerabil, evident că el va fi (ori se va considera) aproape la tot pasul ultragiat, agresat de un mediu înconjurător invariabil invaziv şi ofensator al sfîntului orgoliu. Să nu uităm că, îndeobşte furaţi de hazul bonom al relatării şi, pînă la un punct, de comicul situaţiei din Bùbico, noi (binevoim să) uităm, totuşi, esenţa replicii finale a „demonului“ care „dispare în noaptea neagră“: „Cocoană, eu l-am aruncat, mînca-i-ai coada!“... Comic sardonic, finalizat – orice s-ar spune – la modul sinistru, în linia cruzimii caragialiene, la care prea puţină lume (exegetică şi nu numai) acceptă să ia seama. Ei bine, citiţi Frumoasele străine şi veţi vedea cît de multe, isterizant de multe, sînt figurile lui Bùbico în lumea hărăzită lui Mircea Cărtărescu! Ce să zic: deşi vechi admirator al său, eu unul aş ezita să-i fiu agasant vecin de compartiment mai mult de cîteva ore!...
Cînd am vorbit, la Bookfest, la lansarea Frumoaselor străine, despre şocul pe care-l vor avea cititorii obişnuiţi cu eminescianitatea cărtăresciană faţă de absorbţia caragialiană de acum, autorul mi-a obiectat, nu fără dreptate, tradiţia ironiei în creaţia lui. Adică latura jucăuşă a poeziei sale, partea ludic-insurgentă a „realismului cotidian“, exerciţiile de intertextualitate parodică, în general umorul optzecist, de la Iaru şi Groşan, la Nedelciu, Ţeposu, Stratan, T.T. Coşovei ş.a.m.d. Totuşi, orice s-ar zice, miezul, greutatea şi strălucirile lumii cărtăresciene rezidă tot în nucleul romantic, în alchimiile vizionare, în turbioanele psihedelice, durandiene, astfel încît fibra umorescă abia acum se etalează în voie.
Fie şi în absenţa jovialităţii, exersat crud, înţepător, fără cruţare (uneori, cum spune autorul, „ca un venin psihic care nu-ţi mai permite să raţionezi“), umorul cărtărescian oferă situaţii de un comic savuros, croite-n broderii stilistice de-o tonică... amărăciune, indiferent dacă avem de a face cu hohotul burlesc, poanta corozivă, zîmbetul îngăduitor, hazul de necaz sau rictusul sadic.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.
