Doamna Ralian: o prezentare

Există în Seymour: o prezentare al lui Salinger o secvenţă voit obscură, pe care trebuie s-o citeşti încet, cu maximă atenţie dacă vrei s-o guşti: povestea, scrisă după 20 de ani, a unui final de „joc cu bile pe trotuar“. Buddy, cel care povesteşte, juca bile cu un alt copil, iar Seymour, personajul principal al familiei Glass, pe atunci un copil de 10 ani, opreşte jocul printr-o rapidă teorie a zădărniciei: „– Nu te poţi opri din ţintit? m-a întrebat continuînd să stea nemişcat. Dacă ai să-i loveşti bila, o să fie doar un simplu noroc. Vorbea, comunica şi totuşi nu rupea vraja. Atunci am rupt-o eu. Deliberat. – Cum poate fi un simplu noroc dacă nimeresc ţinta? i-am răspuns, cu voce scăzută (în pofida sublinierii), dar cu mai multă iritare în glas decît simţeam în realitate. Un moment nu mi-a răspuns nimic, ci a rămas ca suspendat pe marginea trotuarului, privindu-mă, aşa cum am înţeles imperfect pe atunci, cu dragoste. – Pentru că o să fie doar un noroc, a stăruit. O să fii bucuros dacă o să-i loveşti bila – bila lui Ira, nu-i aşa? Nu-i aşa că o să fii bucuros? Şi dacă eşti bucuros cînd loveşti bila cuiva, înseamnă că nu prea te aşteptai s-o faci. Aşa că e o chestiune de noroc, intervine întîmplarea în mare măsură.“ La cîţiva ani după sinuciderea lui Seymour, scriitorul Buddy Glass îi mărturiseşte cititorului felul în care rememorarea (în scris) a acestei întîmplări magice l-a făcut să-şi înţeleagă propria situare în lume: „...în mintea fiecăruia dintre noi se găseşte cîte un loc care ne este rezervat. Pînă cu un minut în urmă, îmi întrezărisem locul meu doar de patru ori în viaţă. Acum a fost a cincea oară“.

N-am nici cea mai mică îndoială că această secvenţă unică, pe care nu m-am putut abţine să n-o citez, ar fi sunat cu totul altfel în româneşte dacă Seymour: o prezentare n-ar fi fost tradus de doamna Antoaneta Ralian, la fel ca zeci de alte cărţi care ne-au intrat definitiv în viaţă. Întîmplarea mi-a venit în minte săptămîna trecută, citind în Observator cultural povestirea de viaţă „Cum am ajuns de rîsul lumii“. Se ştie, povestea a făcut deja înconjurul gazetelor şi Internetului. Doamna Ralian, care preferă să traducă, a relatat, totuşi, această păţanie, din exasperare: gestul său de a refuza un onorariu care i s-a părut indecent, pentru reeditarea unei cărţi, a fost considerat de majoritatea apropiaţilor şi cititorilor ridicol, rizibil şi ignorant. Doamna Ralian n-ar şti, după cei mai mulţi comentatori ai gestului său, că preţul unei traduceri este mult mai mare în Europa (inclusiv în Europa Centrală şi de Est) şi că cele 80 de milioane de lei vechi pentru 300 de pagini înseamnă un preţ modic.

Doamna Ralian ştie însă foarte bine cine este şi cum stau lucrurile la noi. Întotdeauna la curent cu noile apariţii (nu doar de literatură universală, în care e specialistă), bine conectată în lumea literară şi editorială (cea veche şi cea nouă cu metehne vechi), doamna Ralian ştie, mai bine ca mulţi dintre noi, nu doar preţurile mizerabile practicate de editurile româneşti pentru traducere, ci şi preţurile normale sau pretenţiile absurde ale unor traducători adresate unor instituţii culturale. Doamna Ralian ştie, din proprie experienţă, în ce hal a decăzut meseria de traducător, mai ales din cauza lipsei cronice a unor adevăraţi profesori sau a culturii temeinice. Doamna Ralian ştie, desigur, şi că numele domniei sale e folosit atunci cînd tinerii traducători pretind mai mult decît dă editura pe munca lor...

Cu toate acestea, ştiind exact cine este – una dintre creatoarele de limbă românească contemporană –, doamna Antoaneta Ralian refuză public să primească în jur de 7 euro pe pagina reeditată, cu riscul de a-şi vedea gestul „etic şi eroic“ căzut în ridicol. M-am întrebat şi eu, ca mulţi alţii (după ce mi-am amintit revelaţia lui Buddy-scriitorul, tradusă de Antoaneta Ralian, despre locul fiecăruia în viaţă), cum aş fi reacţionat în locul său. Ce-aş fi zis dacă, de pildă, mi s-ar fi plătit un articol (mai lung) cu 2000 de euro? Mi s-ar fi părut, probabil, că, printr-o reechilibrare firească, mi se plătesc (simbolic) zeci de articole neplătite, cursurile şi seminariile prestate în folosul Facultăţii de Litere, munca patriotică... I-aş fi luat, cred, şi nu m-aş fi oprit pînă pe Costa del Sol.

Cu gestul doamnei Ralian lucrurile stau, cred, altfel. În peste 56 de ani de carieră, Antoaneta Ralian a tradus peste 100 de volume ale unor mari (sau doar buni) scriitori legaţi indisolubil (în memoria noastră de lectură) de stilul, lexicul, viziunea, talentul extraordinar ale traducătoarei. Doamna Ralian ni i-a dăruit în româneşte pe Henry James, Virginia Woolf, Henry Miller, Katherine Mansfield, Iris Murdoch, Saul Bellow, D.H. Lawrence, Nathaniel Hawthorne, J.D. Salinger, Lawrence Durrell şi atîţia alţii, recreîndu-i într-o limbă care s-a schimbat, în ultima jumătate de secol, de mai multe ori. Nu a fost plătită, atîta vreme, chiar şi după 1989, decît simbolic, iar acum pur şi simplu nu doreşte să i se spună „mulţumesc pentru dar“ printr-un cec baban. Din „locul care-i este rezervat“, cum ar zice Buddy Glass, doamna Ralian ne-a dat o frumoasă şi ironică lecţie de viaţă.