Între junimism şi criterionism
Să recunoaştem: ne-am simţit bine – fiecare în singurătatea lui înconjurată de publicul cald, înduioşător de atent şi emoţionant prin fidelitate – la Bookfest-ul de anul acesta, cînd Humanitas şi-a aniversat 20 de ani de la înfiinţare printr-un jam session editorial pe măsura blazonului. Caseta cu 20 dintre cele mai îndrăgite cărţi ale Casei, noi volume de Andrei Pleşu (Note, stări, zile. 1968-2009), Gabriel Liiceanu (Întîlnire cu un necunoscut), Mircea Cărtărescu (Frumoasele străine şi Nimic), Horia-Roman Patapievici (Ultimul Culianu), romanul lui Dinu Pillat, Aşteptînd ceasul de apoi, editat după jumătate de veac de absenţă, apoi alte opţiuni ale Denisei Comănescu în „raftul“ ei de la Humanitas Fiction, dar şi ale Ioanei Pârvulescu (mai nou, ale Monei Antohi) în „Cartea de pe noptieră“, ca şi seria lansărilor de la galeria Galateca, de la Sibiu, în zilele Festivalului Internaţional de Teatru, apoi la Galaţi, Cluj ş.a.m.d.
Am citit pe nerăsuflate, chiar în acele zile toride, cartea lui Gabriel Liiceanu (a lui Andrei Pleşu fusese deja lansată cu puţin înaintea Tîrgului, dată fiind plecarea autorului în Germania) şi mi-am adus brusc aminte de lungile, plăcut-agitatele discuţii avute cu cîţiva buni prieteni pe la jumătatea anilor ’90, cînd am scris în suplimentul LA&I al Cotidianului un articol despre „omul deplin“ al interbelicului românesc, reîmplinit în fiinţa tandemului Pleşu-Liiceanu. Două energii extraordinare ce recompun – aproape halucinant, aş zice – idealul generaţiei ’27, cu nesaţiul Erlebnis-ului în toată cuprinderea cuvîntului, acel magnetic amestec de spiritual şi senzualitate, enciclopedism şi epicureism, conservatism şi liberalism, cu o strălucitoare europenitate bine ancorată în rînduiala autohtoniei, plus excelentul dozaj de Grund german, voluptate eseistică franceză şi ştaif britanic în cele social-politice.
Jurnalul de la Păltiniş plus Epistolarul au marcat în ultimul deceniu al ceauşismului cea mai triumfătoare revanşă a bunei noastre tradiţii intelectuale, adică a junimismului şi criterionismului. Aici, opţiunea fermă este din start neavenită, riscantă, păgubitoare. Funcţională este numai simbioza. E o nerozie a te forţa să alegi între uriaşa operă de construcţie naţională a epocii lui Carol I şi teribilul energetism al trăirii spirituale din epoca tinerimii dospite la şcoala triunghiului Iorga-Pârvan-Nae Ionescu, în echipele sociologice gustiene, la Sburătorul sau la Gândirea, de vreme ce numai înşurubarea celor două semisfere asigură armonia Ideii româneşti!
Cînd aveau să apară şi primele cărţi ale lui Horia-Roman Patapievici – Cerul văzut prin lentilă şi Zbor în bătaia săgeţii – legătura avea să fie completă. Cum îmi spuneau în anii aceia Alexandru Paleologu, Arşavir Acterian, Relu Cioran, Barbu Brezianu şi alţi congeneri cu Eliade & Comp., apariţia lui Patapievici (alături de recuperarea lui Ioan Petru Culianu, opera lui Horia Bernea la Muzeul Ţăranului şi-a lui Sorin Dumitrescu la Galeria Catacomba, debutul lui Cristian Bădiliţă ş.a.), ne rebranşase – brusc şi fără spaimă de eşec – la tot ce reprezentase efervescenţa grupului Criterion în dinamica vieţii noastre spirituale. „Ce straniu lucru se întîmplă!“, exclamă Gabriel Liiceanu la p. 170 a cărţii de acum, în faţa alergiei unora la interbelic. „Tineri fiind, cei din generaţia mea şi-au iubit bătrînii, i-au căutat, le-au fost ucenici. Inteligenţa noastră a constat în gîndul că aveam nevoie de ei. Şi am primit de la ei pe măsura acestei nevoi. Datorită lor am primit sensul continuităţii efortului ca unic sens al Istoriei, şi asta împotriva discontinuităţii «revoluţiei» care pierde tot, ca la cărţi, într-o noapte, lăsînd o ţară în pielea goală. În schimb, o bună parte din generaţia tînără de astăzi ne urăşte şi imbecilitatea lui hysteron se aşterne lin peste ţară. Pe această cale tindem noi să pierdem interbelicul. Generaţia mea a fost ultima verigă înspre el. Cu noi dispare ultima speranţă de mîntuire care-l înţelege pe «înainte» ca «înapoi». Căci, pentru noi, a progresa înseamnă a excava valorile îngropate de cutremurul comunist al istoriei şi, astfel, a redescoperi un «înainte» care ne aşteaptă din trecut. Integrarea noastră în Europa ar trebui să înceapă cu reintegrarea interbelicului, adică a locului în care s-a întrerupt creşterea organică a istoriei noastre.“
Iar la p. 268: „Nostalgic nu poţi fi decît în raport cu lucrurile pe care le-ai cunoscut cîndva. Nu poţi, de pildă, să ai «nostalgia Antichităţii», aşa cum eu, oricît m-ar acuza unii dintre contemporanii mei, nu pot avea «nostalgia interbelicului», pentru simplul motiv că nu am trăit atunci. Interbelicul, în schimb, are în ochii mei un enorm prestigiu: este ultimul «atunci» liber de ciuma unei ideologii instalate temeinic la putere. Nu-l mitizez, ci doar îi fixez locul istoric: e timpul românilor de dinainte de cădere. Apoi a venit comunismul, adică excitarea paroxistică a abjecţiei umane şi, odată cu ea, neverosimilul devenit regulă a vieţii. Apoi a venit «tranziţia»: ne bălăcim cu toţii în puroiul, neuscat încă, al unei bube sparte.“
Nu înţeleg de ce s-a încărcat cu atîta lest peiorativ noţiunea de „neointerbelici“, tocmai într-o vreme epigonică, în plină dominaţie a prefixului neo: neoexpresionism şi neoavangardism în poezie şi teatru, neorealism şi neoautenticism în proză şi film, neoexistenţialism în eseu, neobiografism în istoria literară... Pune dispreţ în calificativul „neointerbelic“ numai maniheistul care bine(rău)voieşte să diabolizeze intervalul, văzînd în acesta exclusiv dihotomia carlism – legionarism, cu antonescianismul deasupra.
Îmi voi îngădui să glosez şi săptămînile viitoare pe marginea acestor două jurnale semnate de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.
