Portrete tombale
Acum cîţiva ani, destul de mulţi, am ţinut o rubrică în Suplimentul de cultură de la Iaşi, intitulată autist „Portrete tombale“. Am un apetit (mai degrabă ardelenesc) pentru lucrurile grave, aşa încît titlul mortifer combinat (îmi ziceam eu) cu demenţa veselă şi plină de viaţă a personajelor din respectivele portrete ar fi trebuit să dea un efect... comic. N-a dat, deşi pe mine mă bufnea adesea rîsul scriind respectivele portrete. Unde, cum şi de ce începusem „tombalizarea“?
Vizitasem, la invitaţia Institutului Cultural Polonez, celebra catedrală gotică din Poznan şi acolo văzusem o incredibilă colecţie de portrete tombale. Mici medalioane, surprinzătoare ca reprezentare, cu amănunte bizare (o aluniţă pe gît, o pleoapă căzută, un surîs concupiscent), picturile respective nu frizau deloc capodopera, autorii lor aparţinînd mai degrabă tagmei lucrative a meşteşugarilor decît celei a artiştilor. Datînd din perioada creştinării Poloniei şi fiind, alături de imensa cristelniţă originală, mîndria insulei Tumski, ele aveau o calitate pe care ghidul polonez a subliniat-o în două, trei limbi de circulaţie: erau foarte rare.
Nu-mi dau seama foarte bine cum a lucrat în mine întîmplarea de la Poznan. Fapt e că am început să caut prin istorii de artă, de cum m-am întors acasă, o teorie a portretului tombal. N-am găsit mare lucru. Abia la Galienne şi Pierre Francastel, în Portretul, am găsit ceva despre „oranţii din catacombe“, despre arta febrilă şi liminală a portretului tombal, despre observaţia pătrunzătoare, expresionismul extrem şi nonconformismul unei arte „nimicite chiar de la naştere“. Suna suficient de grav!
Dincolo de teorii însă, portretele ciudate de la Poznan mi-au rămas aproape fotografic înfipte în memorie: o femeie cu chip de gorgonă, un bărbat cu nasul rupt şi lipit într-o parte, un copil obez cu o privire rea. Cine Dumnezeu îi picta atît de nemilos şi atît de departe de realismul edulcorat aplicat mai tîrziu reprezentării celor duşi, pomeniţi „numai de bine“? M-am tot întrebat cum ar arăta acele portrete tombale povestite: viaţa şi faptele femeii gorgonice cu aluniţă pe gît; povestea nasului rupt în două şi lipit cu lut; căderea copilului grăsuţ dintr-un copac prea firav...
Există, mi-am zis atunci, în viaţa fiecăruia, fiinţe tombale, uitate, care odată fuseseră surprinzătoare, importante, chiar unice. Prin ce mecanism ajung ele uneori să se coaguleze din vidul memoriei? Şi ce sistem de avertizare le aduce la suprafaţă: cel al iluziilor pierdute, cel al investiţiilor inutile, cel al repetiţiei fatale? Mai există, măcar în viaţa unora, fiinţe de hîrtie – cărţi, personaje, idei (primite) pe care le regăsim cu stupoare prin vechi agende proprii, în alte cărţi, în dezarticularea unui gînd. Despre aceste fiinţe tombale, puse sub obroc de capriciile memoriei şi de intransigenţele sufletului, m-am gîndit să scriu atunci. Oameni şi cărţi, carevasăzică: oameni pe care, dacă i-aş întîlni pe stradă, aş risca să nu-i mai recunosc şi personaje din cărţi pe care am uitat că le-am citit cîndva. Şi care, printr-un recurs la arta minoră a excavării subiective, ar putea fi oprite din caruselul de bîlci al memoriei.
Ce n-am spus atunci – poate pentru că mi se păruse prea simplu şi prea evident – a fost faptul că portretele tombale, în intenţia mea cel puţin, n-aveau a face aproape deloc cu realitatea pe care ne place să credem că o putem surprinde. Erau simple reflexe ale reflexelor, (auto)portrete vesele prin şocul contrastului, „făcute“ cam în felul acela subteran despre care vorbeşte Virginia Woolf într-o schiţă: „Stînd faţă în faţă în omnibuze şi în metrou, în subterane, noi privim în oglindă, asta explică neclaritatea, lucirea sticloasă a ochilor noştri. Iar în viitor, romancierii îşi vor da seama, în măsură din ce în ce mai mare, de aceste reflectări, căci, desigur, nu există o unică reflectare, ci un număr aproape infinit. Acestea sînt profunzimile pe care le vor cerceta ei, acestea sînt fantomele pe care le vor urmări, omiţînd în măsură tot mai mare, în povestirile lor, descrierea realităţii...“ N-a fost chiar cum prevestea Woolf, dar asta din pricina periodicelor căderi şi decăderi ale literaturii.
Am învăţat însă, cu prilejul acelei rubrici întrerupte, un lucru pe care-l uit, în continuare, adesea: că adecvarea la context face la fel de mult ca subtilitatea. Nu poţi scrie la ziar ce ai vrea să scrii într-un studiu sau într-un roman, măcar pentru că publicul e, în mare parte, diferit. Printr-un mecanism pe care nici acum nu mi-l explic, anumite persoane reale s-au regăsit în personajele tombalizate şi au protestat: unele direct, pasămite se recunoscuseră integral acolo, altele indirect, hăituindu-mă aşa cum numai personajele literare o pot face, adică ţinîndu-mă în loc mai mult decît era cazul. În cele din urmă am pus capăt rubricii, ascultînd şi de sfatul unei scriitoare mai demult admirate: „Moartea sperie şi cînd e veselă, nimeni nu pune un titlu... tombal“. M-am hotărît, totuşi, să resuscitez portretele tombale – periodic, atunci cînd biografiile şi biografemele altora mă vor obosi – măcar din două motive. Pe de o parte, nu mi se pare că cititorul normal ar trebui să se angoaseze mai mult de cuvîntul „moarte“ decît de sintagma „filtrare glomerulară“, de pildă (două procese organice esenţiale şi... vitale). Apoi, dintr-un motiv egoist: cele cîteva zeci de portrete mi-au amintit o mulţime de lucruri, cărţi, întîmplări clasate, pe care (după declasare) am reuşit să le uit definitiv. Iar, aşa cum ne spun în ultima vreme tot mai mulţi neurofiziologi, uitarea e mama longevităţii.
