Carte

Poetul n-a renunţat, de fapt, niciodată la poezie (dovadă stau chiar volumele sale de proză), s-a întîmplat însă că poezia a renunţat la el odată cu sfîrşitul tinereţii. Vîrsta (36 de ani) este sursa tristeţii scrise cu majusculă, a deznădejdii provocate de „ticăloşita maturitate“ care a făcut să cadă vălul lumii.

Haruki Murakami a avut mai întîi un bar (tip club de jazz) şi nu-i mergea rău deloc; cunoştea lume, fuma şi cîte trei pachete de ţigări pe zi. Apoi i-a venit ideea să scrie un roman.

Povestea e veche: o tînără femeie se mărită cu un bărbat mult mai în vîrstă, iar după moartea lui (cînd moare ea, se strică tiparul) e vînată de familia „neglijată“, de fostele neveste şi iubite intermediare, sau de admiratori, dacă e vorba de vreun personaj faimos.

„De unde vitalitatea asta dementă a ta, optimismul ăsta neghiob?“ mă chestionează amicii, mai ales că toţi mă ştiu de cioranian ireductibil, vrednic atlet al deznădejdii, pentru care cea mai mică fărîmă de progres nu e decît un élan vers le pire.

Ambiţios ca miză, convenţia narativă grăbeşte povestea, iar motivele se precipită din cauza unei „încărcături“ psihanalitice prea grele şi care bate, poate, în prea multe direcţii. Supraromanul Mariei Manolescu rămîne însă o surpriză şi, pînă acum, cartea provocatoare a anului.

Astăzi obezitatea este mai degrabă semnul sărăciei, uneori al tristeţii, al lipsei de educaţie sau al unui deficit de voinţă. Lupta cu kilogramele în plus este marele război contemporan, în care mai toate bătăliile sînt pierdute. Dacă un „bărbat bine“ îşi mai permite unele rotunjimi, pentru femei talia suplă rămîne o exigenţă absolută, chiar dacă tortura corsetului a fost abandonată.

Nathan Zuckerman, vechiul şi credinciosul personaj al lui Philip Roth, delegat de scriitor (în vreo 10 romane) să insoliteze realitatea prin ficţiuni, s-a instalat, iată, în senectutea sadea. Alter-ego-urile, oricît de fictive ar fi, îmbătrînesc şi ele, carevasăzică. Simptomele bătrîneţii sînt aici răspicate şi plenare.

Poate n-ar strica, pentru aceste zone pline de derapaje, să scrie cineva cu un umor fatal, măcar ca al lui Almodóvar, un cod minimal al bunelor maniere pentru scriitori, critici şi editori aflaţi în căutarea, găsirea şi păstrarea gloriolei.

N-am să aflu niciodată ce-i va fi motivat Monicăi Lovinescu acea convingere pe care mi-a mărturisit-o franc (nu doar mie, fireşte) în toamna lui 1990, cum că „din păcate vor mai trece vreo douăzeci de ani pînă cînd Stînga va accepta nu echivalenţa, dar măcar justeţea comparaţiei dintre nazism şi bolşevism“.

● Stoian G. Bogdan, Chipurile. Spre regretul meu, întîmplarea face că ajung să scriu abia acum despre cel mai bun şi mai original debut în poezie nu doar din 2009, dar din ultimii ani. Îl asemăn debutului în proză al lui Sorin Stoica cu Povestiri cu înjurături.

Academia Română are un „membru atipic“. Analiză matematică, topologie, teoria măsurii şi integralei, lingvistică, informatică teoretică, teorie literară, semiotică – acestea sînt cîteva dintre domeniile şi disciplinele în care Solomon Marcus este recunoscut de comunitatea academică internaţională.

Extimul este opusul intimului, consemnare a lumii (de prin casă, de prin curte, de prin cărţi), dar nu şi a cotlonului de intimitate al privitorului.

L-am ascultat zilele trecute, a nu ştiu cîta oară, pe Lucian Raicu citind primele paragrafe ale eseului său despre Bacovia, „Învingătorul“ din Calea de acces. Raicu citeşte, iar soţia sa, Sonia Larian, îl înregistrează cu ajutorul unui casetofon împrumutat de la Sorin Titel, într-o după-amiază prăfoasă din anii ’80.

Proza m-a salvat de la... sentimentalism“ – spunea Aharon Appelfeld în Povestea unei vieţi, volumul său autobiografic tradus la noi anul trecut (tot la Polirom).

● Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă. Fiecare moment-cheie din cariera şi biografia intelectuală a criticului are parte de cîte un capitol: excluderea din facultate în 1958, peripeţiile doctoratului, interzicerea antologiei de Poezie română modernă din 1968, primirea postului de preparator (cu susţinerea din umbră a lui Ion Iliescu), suspendarea rubricii în 1977, etc.

Dacă vom dori să aflăm, peste 100 de ani, cum se năştea în România sfîrşitului de secol XX şi începutului de secol XXI, Naşterea. Istorii trăite va fi o sursă inestimabilă. Vom putea rememora, cu uşurare, păcălelile „ceasului biologic“, evoluţia scorurilor (primite de mamă şi copil) la naştere, spitalele insalubre, doctorii impostori şi şperţari.

Chiar dacă înţeleg şi accept multele rezerve ale specialiştilor faţă de istoria orală, am fost şi am rămas un mare consumator în domeniu.

Cu acest volum de povestiri, recunosc, mi-am mai dat o şansă. N-a fost să fie. De data aceasta, Doina Ruşti este doar epigonul lui Mircea Eliade (de altfel, a scris şi un dicţionar de simboluri din opera istoricului religiilor), dar felul în care îi copiază literatura fantastică este lamentabil.

În 2004, cînd a publicat această carte, Éric Fottorino nu era încă directorul cotidianului Le Monde.

Dau tot mai des, în ultima vreme, de cuvîntul mobbing – în articole de ziar, în volume recent achiziţionate de biblioteca Institutului Francez din Bucureşti, sau pe Internet, unde, zilele trecute, mobbing-ul se afla printre „chestiunile zilei“ pe yahoo.es.

● Florin Manolescu, Mentaliştii. Alte nouă povestiri incredibile, Editura Cartea Românească, 2009.  Cronologia istorică se respectă, şi următoarea povestire se petrece în plin comunism românesc cînd un mecanic transformă un Volkswagen „broscuţă“ într-o „Maşină a timpului“. Caporalul Scurtu (un personaj abia menţionat în „Mentaliştii“) devine eroul penultimei povestiri: pasionat de cartografie, desenează o hartă cu mari implicaţii politice, intrînd în conflict cu autorităţile comuniste, fi

● Andreï Makine, Viaţa unui bărbat necunoscut, traducere din limba franceză de Vlad Stroescu, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010. Makine rămîne cum îl ştiţi. O ţine pe-a lui şi bine face. Cînd vine vorba de o ea, un el şi o izbă pierdută în peisajul mamei Rusii – te-a topit.

Am răsfoit săptămînile trecute – străbătînd Israelul de la un cap la celălalt, cu semnificative incursiuni în teritoriile palestiniene – o carte rară, recomandată de Părintele Iustin Marchiş de la Mănăstirea Stavropoleos: Jurnalul de călătorie în Egipt şi Palestina al unei nobile şi pioase doamne pe nume Etheria (sau Egeria).

● Anne Vincent-Buffault, Une histoire de l’amitié, Bayard, Paris, 2010 Despre iubirea pasiune, La Rochefoucauld spunea că seamănă cu fantomele ce bîntuie vechile castele: toată lumea vorbeşte despre ele, dar prea puţini sînt cei care le-au văzut.

● Noua poezie basarabeană, Antologie şi prefaţă de Dumitru Crudu, Editura Institutului Cultural Român, 2009. Cea mai importantă contribuţie basarabeană la cultura română este pop-ul: mai întîi Doina şi Ion Aldea Teodorovici, apoi Zdob şi Zdub, O-Zone, Alternosfera, Trigon, Anna Lesko, Pavel Stratan şi Alexandrina Hristov. Acest lucru fiind stabilit, putem trece şi la literatură.

● Alfredo Bryce Echenique, Amigdalita lui Tarzan, traducere din limba spaniolă şi note de Lavinia Similaru, Editura Polirom, 2010. Tarzanul din titlu e numele de alint al unei femei, iar amigdalita cu pricina e o vorbă de dînsa inventată pentru a numi o perioadă a sa de teamă şi deznădejde („prăbuşirea mea interioară“).

Una dintre cele mai incitante convorbiri de la ultimul Salon du livre parizian – ediţie aniversară care numai de celebrităţi scriitoriceşti nu a dus lipsă – a fost, fără îndoială, dialogul din prima seară între Marie Darrieussecq şi Régis Jauffret. Aflaţi, fiecare, în mijlocul cîte unui scandal mediatico-literar legat de ultima carte publicată, cei doi au discutat, mai bine de o oră, despre graniţele dintre ficţiune şi realitate, dar mai ales despre limitarea libertăţii scriitorului prin

● Cătălin Dorian Florescu, Zaira, traducere de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom, 2010. Toate cele patru romane scrise pînă acum de Cătălin Dorian Florescu în limba germană au subiect românesc şi sînt construite în jurul temei călătoriei, a plecării şi a întoarcerii acasă.

Cine a văzut filmul (în regia lui Polanski) a prins mai degrabă latura isterică a poveştii. Cine citeşte cartea are surpriza unor nuanţe mai kafkiene, cu austere ticăieli funcţionăreşti şi cu un soi de nebunie a politeţii.

Pe 7 mai se împlineşte un an de la publicarea, în Marea Britanie, a romanului de debut al suedezului Fredrik Colting, 60 Years Later: Coming Through the Rye

● Yves Saint Laurent, Coordination éditoriale: Éditions de La Martinière et Fondation Pierre Bergé – Yves Saint Laurent, Paris, 2010. Pe o foaie a caietului de „amintiri“ în care, la sfîrşitul clasei a VIII-a, colegii îmi scriau sau îmi desenau „o piedică în calea uitării“, cineva mi-a lipit un colaj cu fotografii de modă. Erau nişte imagini alb-negru, pe o hîrtie oarecare, decupate probabil din vreun almanah Femeia, şi care înfăţişau o suită de manechine suple, înalte, îmbrăcate toate în costu

● Dora Pavel, Pudră, Editura Polirom, 2010. Al treilea roman al poetei clujene convertite definitiv la proză are o premisă teribilă: tînărul de 27 de ani Vlad Carasiniu, restaurator de artă, se trezeşte din moarte clinică, noaptea, pe catafalc, în capela bisericii.

● Véronique Dassié, Objets d’affection. Une ethnologie de l’intime, CTHT-Le regard de l’ethnologue n°22, Paris, 2010. Obiectul care mi-a atras atenţia în aceste zile este sabia purtată de Simone Veil cu prilejul ceremoniei de „înscăunare“ – intronisation – în fotoliul cu numărul 13 al Academiei franceze, ocupat, cîndva, de Racine. Pe lamă poate fi citit un număr – 78651 –, în acelaşi timp memento şi exorcizare a semnului de identificare tatuat pe braţ, în infernul unui lagăr, acum 66 de ani

Bosniacul Aleksandar Hemon scrie şi publică în SUA, de o bună bucată de vreme. Acolo trăieşte din 1992, anul în care Sarajevo-ul natal n-a mai avut timp să-l primească înapoi, ocupat fiind cu asediul.

Argentinian şi relativ tînăr, preumblat vreo cîţiva ani, cu treburi academice, prin Germania, Ariel Magnus produce literatură mai degrabă amuzîndu-se decît dînd în brînci, ceea ce nu-l împiedică să se bucure de o preţuire serioasă, sobră, constînd în premii literare sau în susţinere înalt instituţională a traducerii lui pe limbile altora. Argentinian şi relativ tînăr, preumblat vreo cîţiva ani, cu treburi academice, prin Germania, Ariel Magnus produce literatură mai degrabă amuzîndu-se decît dîn

Eram atentă să nu mişc perdeaua. Mi se părea că privesc cea mai frumoasă aniversare pe care o văzusem vreodată. Fiul meu împlinea 16 ani. A vrut să se ocupe singur de toate şi să dea o petrecere în curtea bunicilor, cu indicaţia implicită ca „oamenii mari“ să nu scoată piciorul din casă. Un ritual de separare pregătit cu zîmbete elocvente, priviri lămuritoare şi vag întărit prin întrebări oblice de tipul: „Mai ai nevoie de ceva din grădină? Nici din pivniţă?

Revista de istorie socială (X-XII, 2005-2007, Institutul Român de Studii Strategice, Iaşi, 2009, coordonată de Răzvan Mihai Ungureanu) cuprinde, în acelaşi număr, subiecte din domenii diverse: Iulia Dumitrache – „Consideraţii onomastice asupra augustalilor din Ulpia Traiana“; Gheorghe Lazăr – „Avatarurile unei călugăriri.

● Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971, Editura Humanitas, 2009. „Impresie de intimitate, de spaţiu apărat“ acestea sînt cuvintele cu care îşi începe jurnalul tînăra poetă de 28 de ani retrasă în camera unei cabane de la Sinaia în ajunul Revelionului.

Un poem – Din amintirile unui Chelbasan (2003), recent tradus în franceză şi care ar merita o reeditare – şi un roman – Fata din casa vagon (2006), selectat pentru European First Novel Festival din Budapesta – mi-au fost de-ajuns pentru a o considera pe Ana Maria Sandu cea mai bună scriitoare din noul val. Acest al doilea roman îi va convinge şi pe alţii.

Un designer spaniol – Antonio Miró – spunea că eleganţa este demnitatea de a fi ceea ce eşti. Acest firesc nu exclude moda, pentru că nimeni nu se poate sustrage variaţiilor ce apar periodic în codurile şi constrîngerile sociale, oricît de „natural“ ar vrea să fie.

J.M. Coetzee a luat Premiul Nobel pentru literatură în 2003 – un an destul de bun, după toate aparenţele. În 2007 i-a apărut Jurnalul unui an prost. E normal, într-un fel: în comparaţie cu anul în care ai primit Premiul Nobel, nici un an nu mai poate fi extraordinar. Pe de altă parte, de ce să-l faci „prost“ în faţă, în loc să-i zici „destul de bun“ sau „bunicel“? Eu cred că „bunicel“ ar fi fost mai nimerit.

Andrei Cornea se numără printre foarte puţinii intelectuali adevăraţi pe care-i avem.

Daniel Arasse s-a ocupat de istoria artei dintr-o perspectivă care a depăşit întotdeauna unghiul strict al disciplinei, reuşind să capteze un public mult mai larg, atît prin decupajul inventiv al temelor analizate, cît şi prin limpezimea stilului, precis şi elegant, neparazitat de un jargon opac şi preţios. Acest mic studiu este dedicat transformării radicale survenite în reprezentarea diavolului, între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, elementul surprinzător fiind apariţia diavolului cu chip de

Paul Auster, Un om în întuneric, traducere din limba engleză de Daniela Rogobete, Colecţia „Biblioteca Polirom“, Editura Polirom, 2010.

Mai nimic despre Jean Starobinski   ● Jean Starobinski, La parole est moitié à celuy qui parle..., Entretiens avec Gérard Macé, La Dogana/France Culture, Gèneve, 2009   Pentru cei care vor să ştie mai bine nu doar pe ce lume trăiesc, ci şi pe ce lume gîndesc, există oameni ca Jean Starobinski. Întrebîndu-mă acum care ar fi gradul de interes al acestui subiect, trebuie să spun că mă simt descumpănită. În aceste zile, a scrie despre un umanist elveţian nu poate decît să ilustreze proverbul: „Ţara

● Stéphane Audeguy, Noi, ceilalţi, traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Colecţia „Babel“, Editura Nemira, 2009.    Cine îl ştie pe Stéphane Audeguy din Teoria norilor (romanul său de debut, 2005) e greu să nu fi rămas cu amintirea unei proze feline în mişcări şi melancolice în ton, documentată istoric, răsucită eseistic, frumoasă, curajoasă şi imprevizibilă ca un poem – lucruri pe care te-ai bucura să i le recunoşti autorului ca amprentă personală. Argumente s-o poţi face ar fi, şi în

Puţini poeţi români au reuşit de-a lungul a peste zece cărţi să ofere o imagine de sine atît de coerentă ca Angela Marinescu, o poetă singulară nu doar ca limbaj, dar şi ca atitudine, mereu în priză cu propriul eu dintotdeauna bolnav, sălbatic, problematic.