Citeşte-o!

●

Un poem –

(2003), recent tradus în franceză şi care ar merita o reeditare – şi un roman –

(2006), selectat pentru European First Novel Festival din Budapesta – mi-au fost de-ajuns pentru a o considera pe Ana Maria Sandu cea mai bună scriitoare din noul val. Acest al doilea roman îi va convinge şi pe alţii.

Cartea începe cu o naraţiune la persoana întîi al cărei protagonist este tînărul Vali care, întors acasă tîrziu de la o bere cu prietenii, întîlneşte pe stradă o fată plîngînd şi izbindu-se de zidul unei clădiri. Băiatul încearcă să o potolească, îi dă o ţigară şi îi vorbeşte. Printre sughiţuri şi alte accese de disperare, fata, pe nume Ramona, spune ceva despre o moartă într-o casă, iar Vali nu ştie cum altfel s-o ajute decît luînd-o la el să-i ofere un ceai şi să-i bandajeze rănile de la mîini. Băiatul are grijă de ea, îi cîştigă încrederea, ba chiar cei doi se şi sărută într-un scurt moment de intimitate, şi în cele din urmă o convinge să doarmă la el, iar dimineaţa să meargă amîndoi s-o vadă pe femeia despre care Ramona îi mărturisise terifiată că ar fi ucis-o. În zori, fata îl conduce pe Vali la apartamentul cu pricina şi băiatul se convinge că lucrurile stau întocmai.

Romanul continuă sub forma unui schimb epistolar, cu o lungă scrisoare a Ramonei din arest care-i trimite lui Vali întreaga poveste a relaţiei cu sexagenara Veronica Manea, devenită întîmplător salvatoarea ei gazdă în momentul dificil de după terminarea facultăţii. Convieţuirea celor două femei tinde spre o stranie armonie. Ramona şi doamna Manea se obişnuiesc repede una cu cealaltă, diferenţa de vîrsta se estompează treptat, iar tabieturile şi ritmurile lor de viaţă se acordează pînă acolo unde nevoia de socializare dispare. În afara unor plimbări împreună, relaţiile cu lumea exterioară sînt minime: doamna Manea nu mai răspunde la telefon, iar Ramona uită de părinţi. Viaţa celor două femei se reduce în curînd la spaţiul intim al apartamentului unde se întreţin prin lungi conversaţii. Mai mult decît ataşament, o anume fascinaţie faţă de „acest personaj feminin ieşit parcă dintr-un film italian“ pune stăpînire pe Ramona care devine în curînd dependentă de prezenţa elegantă şi caldă a doamnei Manea şi, mai ales, de poveştile ei. Prima dintre acestea este despre aventura cu un bărbat pe nume Geo care, în plin comunism, o ia cu el în Franţa. Povestea lor de amor de la Saint-Tropez îi produce reverii tinerei fete, iar cînd doamna Manea îl întîlneşte pe Geo, pentru prima dată după foarte mulţi ani, şi îl aduce acasă să i-l prezinte Ramonei, fata acceptă mîngîierile acestuia şi, pe măsură ce vizitele lui se înteţesc, încep să-i şi placă. Într-o seară cu mult vin, bătrînul bărbat ajunge în pat cu ambele femei, dar scena acestui ménage à trois gerontofil nu are nimic scîrbos sau agresiv, este delicată, plină de tandreţe şi are, cel mult, un anume dramatism al corpurilor îmbătrînite ce-şi regăsesc simţurile uşor atrofiate. O vreme, tînăra fată este stimulentul erotic dintre cei doi foşti iubiţi, apoi moartea neaşteptată a lui Geo le apropie şi mai mult pe cele două femei rămase din nou singure însă cu nostalgia unui bărbat comun.

În timp ce Geo încă îi bîntuie visele şi corpul Ramonei, doamna Manea deschide amintirea unui alt amor din trecut. De data aceasta la Paris, cu un fotograf bisexual, pe nume Ian. Plină de detalii şi de ingrediente picante, această poveste de dragoste obsesivă, petrecută în decorul senzual al Parisului, este mult mai complicată. Dar, deşi povestită pe îndelete, cu lux de amănunte şi cu pauze lungi, presărată cu scene de voyeurism şi homofilie, dedublarea fetei întîrzie să se producă. Geo se întoarce sub forma unui confident îngreunînd îndrăgostirea Ramonei de excentricul fotograf, dar doamna Manea, care deja o stăpîneşte pe fată, reuşeşte să-l „întrupeze“ pe Ian din amintire în casa lor. Apropiată încă de Geo şi suprasolicitată de transferul fanteziilor erotice, Ramona acceptă greu bisexualitatea lui Ian, reţinere care o înfurie pe doamna Manea. Sexagenara are nevoie de participarea simpatetică a fetei folosite pe post de avatar erotic, aşa cum în povestea ei de amor parizian Ian o acceptase ca amantă doar în postura de dublură/proiecţie a recent dispărutei Martha Bibescu, rafinata prinţesă venită tot de la Bucureşti, mult mai în vîrstă decît el, pe care o fotografiase şi de care fusese fascinat. Tot acest vertij narativ al identificărilor şi dedublărilor la diferenţe mari de vîrstă (Ramona îşi uită chipul, nu se mai recunoaşte sau găseşte inutilă oglinda) se transformă în tortură fizică: supravegheată şi ţinută prizonieră în casa femeii, fata este, la un moment dat, chiar legată cu sfoară de mîini şi de picioare pentru a copia cît mai fidel şi a empatiza cu moartea violentă a lui Ian. După acest episod, cele două femei se mută la Lisabona împreună cu Geo, numai că triunghiul amoros nu mai funcţionează şi ajung să-şi dorească reciproc moartea. (Auto)deprivarea de realitate, sechestrarea fanteziei, dependenţa şi transferul corporal de obsesii (din amintirile bătrînei în trupul fetei), vampirizarea şi reîncarnarea sentimentală (totul întins pe durata a trei ani) le consumă şi le extenuează pe ambele femei pînă la ultima consecinţă a degradării mentale. Cea care reuşeşte însă să scape din viciosul cerc schizofrenic este, după cum ştim deja, Ramona. Cartea se închide cu răspunsul lui Vali la lunga scrisoare a Ramonei din care aflăm că doamna Manea n-a călătorit niciodată în străinătate, astfel că toată povestea devine şi mai confuză întrucît nu ştim cine este cu adevărat victima. Devine Ramona captiva schizofreniei şi acceselor de paranoia ale bătrînei sau doamna Manea este victima pseudologiei fantastice (după cum denumeşte psihiatria un asemenea caz de delir, de excitaţie şi exaltare morbidă a imaginaţiei) de care suferă Ramona? Romanul lasă deschis dosarul clinic al personajelor şi e foarte bine că face asta. Romanul Anei Maria Sandu are cîteva lucruri în comun cu

de Matei Florian. Ambele cărţi marchează ieşirea din trendul biografismului şi al microrealismului ultimului deceniu, sondînd teritorii fantezist-clinice sofisticate, cu mize ridicate şi mai riscante. Ambele cărţi, foarte bine scrise şi atent construite, oferă doar aparent o lectură uşoară. În realitate, naraţiunile sînt labirintice, iar straturile de înţelegere, multiple. De aceea, remarcabil la ambii scriitori este capacitatea de a construi mai multe voci şi, mai ales, de a întreţine benefice confuzii narative prin dexteritate stilistică. La Ana Maria Sandu stăpînirea mijloacelor stilistice se vede nu doar cînd tratează subiectul delicat al gerontofiliei (splendidul episod erotic în care bătrînul Geo este disputat în acelaşi pat de Ramona şi de doamna Manea n-are corespondent în literatura noastră), dar, mai ales, în felul în care delirul se desfăşoară în plină convenţie realistă sau în jocul de-a non-identitatea imediată, dus pînă la ultimele lui consecinţe fără însă a cădea în obscuritate. Infuziile lirice însoţesc permanent tensiunea psihică dintre femei, iar relaţia dintre fotograful bisexual Ian Nori şi Martha Bibescu este un capitol de ficţiune istorică nu doar savuros, dar şi necesar în desfăşurarea naraţiunii care altfel ar fi riscat monotonia.

Provocator încă din titlu, scris senzual şi inedit prin subiect, romanul Anei Maria Sandu are tot ce-i trebuie pentru a deveni un

lăudat de critici. Poate chiar un film.