Eliade în carouri

● Doina Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întîmplări din Bucureşti, Editura Polirom, 2010. 

Cea mai mare nedumerire personală din anul editorial 2008 îl reprezintă succesul de critică repurtat de mediocrul roman al Doinei Ruşti, Fantoma din moară. Încercare de parabolă fantasy din comunism într-o formulă blogmodernă chinuită (scriam atunci că romanul părea povestirea unui film în regia lui M. Night Shyamalan, după un scenariu scris de Gala Galaction în colaborare cu D.R. Popescu), Fantoma din moară a fost, de altfel, şi premiat de USR drept cel mai bun roman al anului, luînd faţa aiuritor Zilelor regelui lui Filip Florian, superior din absolut toate punctele de vedere. Cu acest volum de povestiri, recunosc, mi-am mai dat o şansă. N-a fost să fie. De data aceasta, Doina Ruşti este doar epigonul lui Mircea Eliade (de altfel, a scris şi un dicţionar de simboluri din opera istoricului religiilor), dar felul în care îi copiază literatura fantastică este lamentabil.

Încep (şi termin) cu povestirea care dă şi titlul volumului. Tînăra Lori vizitează casa în care a locuit, pînă nu de mult, vărul ei Iulică, dispărut prematur. Ca unică moştenitoare, fata intenţionează să scoată casa la vînzare şi, înainte să facă puţină ordine, îmbracă o cămaşă în carouri din şifonierul vărului. Dar ceva e în neregulă cu moartea lui Iulică. Cum aflăm asta? Din „mesajele“ transmise de cămaşă. Ce fel de mesaje? Are grijă autoarea ca nu cumva să ratăm momentul, astfel că, în decurs de o singură pagină, biata Lori se simte, mai întîi, „fulgerată în mijlocul frunţii de un glas venit de sub pămînt“, apoi „o înfăşoară un fior lănţos“, urmează „o emanaţie subţire şi otrăvită“ care o „înfăşoară într-o teroare ceţoasă“, căci „cămaşa era îmbibată în spaime, nelinişti şi o tristeţe zăbrelită în carouri“ şi, chiar după ce o dezbracă, în jurul ei „circulă în continuare curenţii groazei“, iar după ce o îmbracă a doua oară, pentru confirmare, simte, mai întîi, cum e „copleşită de valul amar“, apoi este „invadată de fumul greu al depresiei“ pentru că, aţi înţeles, toate acestea „erau gîndurile vărului ei, un sentiment trăit, o nefericire mărăcinoasă care poate că urcase în ultimele clipe din sufletul lui Iulică ori din smoala morţii...“. Fata decide să descifreze „mesajul trimis din lumea morţilor“ şi, după alţi „curenţi calzi“, „fîlfîit de aripi“ şi „vibraţii“, tot nu află. Dar aflăm noi, cititorii, prin bunăvoinţa naratorului: pe Iulică l-a otrăvit un papagal. Un papagal?!? Păi da, căci în urmă cu zeci de ani, într-o duminică de mai, spiritul unui copil ucis accidental cu ciocanul de un tîmplar îmbrăcat într-o cămaşă cu carouri se refugiază în trupul papagalului mamei Andrei căreia Iulică venise să-i repare o chiuvetă, îmbrăcat tot într-o cămaşă în carouri. Energia negativă („veninul“ şi „aburii otrăviţi“) ai amintirii loviturii de demult este reactivată de un bobîrnac al lui Iulică şi, cu „ura“ şi „revolta“ stîrnite şi de carourile cămăşii, papagalul cu sufletul de copil mort neîmpăcat îi pune „pastila ucigaşă“ în cafea. Ce pastilă ucigaşă? O pastilă pentru diabet care producea infarct şi care – credea papagalul-copil – o ucisese şi pe mama Andrei. Dar cum ştia papagalul că Iulică avea diabet? Nu ştia, s-a nimerit că Iulică avea. Şi chiar producea infarct pastila de diabet? Ei, aici rămînem în mister. Îl las pe narator: „Nu putem spune dacă tableta a avut vreun efect. În toată povestea există o singură certitudine: în cămaşa lui cu dungi, Iulică luase şi aburul otrăvit al unei duminici de mai...“ Aaa!


Restul povestirilor (unsprezece cu totul) sînt la fel de ridicole şi de străvezii. Personajele migrează dintr-o povestire în alta, aşa cum călătoresc dintr-un corp în altul şi dintr-un secol în altul, sugerînd o construcţie narativă stratificată şi unitară. Metempsihoză, anamneză, hierofanie, coincidentia oppositorum – o bună parte din „recuzita“ literaturii eliadeşti se află aici, dar ideea de fantastic a Doinei Ruşti este una comodă, lipsită de imaginaţie, tocită. Un tip intră în baie şi imediat păşeşte pe un trotuar. O fată iese în bulevardul Dacia şi se trezeşte în plin secol XVIII. O puştoaică îmbătrîneşte cu cîţiva zeci de ani într-o singură după-amiază. Un farmacist de la 1700 prepară un elixir magic care facilitează călătoria în timp. Cum se realizează însă „trecerile“ dintr-un plan într-altul, dintr-un corp în altul, dintr-o identitate în alta? Brusc, strident, fără mister, cu personaje coerente şi perfect conştiente de ce li se întîmplă. Hierofaniile, care ar trebui să fie discrete şi echivoce, se produc ca într-un film de serie B, explicit şi facil (şi în după-amieze de vară, aşa cum – nu-i aşa!? – căldura Arabiei l-a lovit în creştet ca o sabie pe colonelul Lawrence): „Ema a dat să se-ntoarcă, însă uşa apartamentului dispăruse. În locul ei curgea drumul...“ sau „Deschise uşa de la baie şi rămase o clipă trăsnit de lumina orbitoare. Primii paşi îi făcu pe orbecăite, apoi începu să vadă trotuarul...“ sau „Instantaneu, peisajul se schimbă din nou. Era în mall...“ sau „Cînd deschise ochii se afla în apartamentul din bulevardul Dacia...“. Nimic nu e subtil în prozele Doinei Ruşti, nimic nu e ambiguu, nimic nu e, de fapt, neliniştitor şi perturbator în aceste presupuse irumperi ale sacrului în profan care au loc pe Calea Moşilor, pe străzile Batiştei sau J.L. Calderon, adică în relativă apropiere de Mîntuleasa. Doina Ruşti nu ţine să traseze harta unui Bucureşti literar personal, ci copiază unul gata semnificat. În volumul de faţă nu există, de fapt, decît teme, motive, simboluri şi procedee reproduse grosolan, fără variaţii semnificative şi, în general, fără talent literar. Pentru a sugera ideea de încordare „Vicenţiu strînse în laba lui mîna delicată a Emei“, ca să exprime fiorul „lui Vicenţiu îi creşteau păduri mărăcinoase din carnea amigdalelor pînă în esofag“ etc.

Fantasticul pe care scriitoarea ni-l pune cu forţa sub ochi şi de data aceasta este, de fapt, doar copia unor situaţii presupus stranii dar frizînd penibilul, cu un substrat filozofic strident şi neautentic, reciclat: kitsch-ul e camuflat în sacru, iar sacrul e simulat în profan. Senzaţia de déjà-vu pe care o ai citind povestirile este singurul (meta)efect al acestui faketastic. O calitate însă tot au compunerile după Eliade ale Doinei Ruşti: sînt atît de schematice şi de explicite, încît profesorii de literatură le pot preda elevilor cîteva procedee ale literaturii fantastice fără teama că nu vor fi înţelese.