Mobbing – comportamente coprofile la oameni şi păsări
Dau tot mai des, în ultima vreme, de cuvîntul mobbing – în articole de ziar, în volume recent achiziţionate de biblioteca Institutului Francez din Bucureşti, sau pe Internet, unde, zilele trecute, mobbing-ul se afla printre „chestiunile zilei“ pe yahoo.es. Sună prost, pare unul dintre acele barbarisme (a implementa, a downloada) de care, o dată folosite, nu mai poţi scăpa. Mob înseamnă (în engleză) „mulţime gălăgioasă, adunătură, gloată“, dar şi „a ataca, a hărţui, a maltrata“. Specializarea semantică pe care a căpătat-o azi acest fenomen socialmente îngrijorător (căci atinge, se pare, peste 12 milioane de persoane doar în Uniunea Europeană) are însă o istorie foarte curioasă. La început, termenul mobbing a fost folosit în legătură cu un comportament specific păsărilor mici (sturzi, vrăbii, cintezoi); mai tîrziu, comportamentul respectiv a fost semnalat de etologul Konrad Lorenz şi la alte vietăţi, atunci cînd sînt în preajma unui prădător. Ameninţate de un şoim, o bufniţă sau o pisică, păsările mai mari sau mai mici încep să emită nişte sunete particulare, să se agite haotic şi chiar, în loc să fugă, să se arunce asupra potenţialului atacator. Dacă auziţi o cacofonie de piuituri răguşite şi vedeţi un tufiş aproape luîndu-şi zborul, puteţi bănui că o biată pisică e victima unei acţiuni păsăreşti de mobbing.
De la păsări la oameni, mobbing-ul a suferit însă o inversiune semantică. Fenomenul de hărţuire psihologică la locul de muncă – consemnat azi şi pedepsit (cu amendă şi închisoare) de mai multe legislaţii din Europa, SUA, Canada, Japonia – înseamnă, tocmai pe dos, atacul sistematic, denigrarea, discreditarea unei persoane de către o haită întreagă de... colegi. Pare halucinant şi vag incredibil (căci, nu-i aşa, pe undeva meritat...) faptul că cineva poate fi canibalizat (simbolic) într-o instituţie a timpurilor noastre. Căci în acţiunea de mobbing sau abuz emoţional nu e vorba mai deloc de simpatii sau antipatii personale, de grupări după afinităţi şi interese sau de răceală profesională. E vorba mai ales de un instinct primar ce devine irezistibil prin confirmarea sa de către grup: instinctul apartenenţei la o gaşcă; argumentul de autoritate... numerică. Cînd şeful „hoardei primitive“ (masculul alfa, dar şi femela...) instituie el însuşi sau admite (prin nediscutarea problemei) comportamentul mobbing-ist, fenomenul face un brusc salt calitativ: din persecuţie sistematică, el poate deveni de-a dreptul psihoteroare. The Campaign Against Workplace Bullying vorbeşte despre îmbolnăviri grave (o serie întreagă de afecţiuni datorate acestui gen de stres) şi chiar sinucideri în lanţ.
Adevărul e că nu ne putem imagina cu uşurinţă cunoscuţi de-ai noştri participînd conştienţi la asemenea ucideri în efigie. Hai să fim serioşi! Trebuie să te descurci, să te faci frate, să „pui botul“... La urma urmelor, sîntem suficient de aproape încă de execuţiile publice din şedinţele de partid. Dacă n-ar fi jalnic, ne-ar umfla rîsul. Tipicul caz epic de mobbing pe care mi-l amintesc e unul magistral (căci se petrecea într-o multinaţională japoneză) din cel mai bun roman al belgiencei Amélie Nothomb, Uimire şi cutremur. Povestea, scrisă la persoana întîi şi asumată cu numele propriu, este la propriu cutremurătoare, dar şi plină de un umor dement. Prolifica şi bizara Amélie Nothomb s-a născut în Japonia, unde tatăl ei era ambasador. A bătut apoi lumea, şi-a făcut studiile universitare în Europa şi (din instinct masochist?) s-a întors la prima iubire, angajîndu-se la compania Yumimoto. Neadaptîndu-se unui lung şir de şefi, dar mai ales unui specimen rar de şefă gigantică (pentru standardele nipone), Amélie-san e umilită, agresată, discreditată cu o violenţă (psihică) sanguinară, pentru a eşua în final la spălarea toaletelor de la etajul 44. Scena de iniţiere, la care victima consimte, e sălbatică: „Atracţia spectacolului se produse cînd frumoasa făptură apucă delicat peria ca să-mi explice, cu toată seriozitatea, modul de folosinţă – presupunea oare că nu-l cunoşteam? Odată cu capul nu mi-aş fi putut închipui că-mi va fi dat s-o văd pe această zeiţă ţinînd în mîini un asemenea obiect. Şi cu atît mai puţin în scopul de a-l desemna drept noul meu sceptru. Buimacă în ultimul hal, am întrebat: Pe cine înlocuiesc? Pe nimeni. Femeile de serviciu fac treburile astea seara. Şi au demisionat? Nu. Doar că, după cum probabil aţi remarcat, serviciul nocturn nu e de-ajuns. Nu rareori se întîmplă ca, în cursul zilei, ruloul de pînză uscată să se termine, să nimereşti într-o cabină fără hîrtie igienică sau chiar ca vreun closet să rămînă mînjit pînă-n seară. E jenant, mai ales cînd ne vizitează funcţionari ai unor companii partenere“.
Zilele trecute a apărut şi la noi romanul plin de forţă al uneia dintre cele mai interesante tinere prozatoare de azi, Ştefania Mihalache. Roman al corporatismului autohton (scris, se pare, tot în urma unei experienţe personale), Poemele secretarei este şi o carte în care abuzul emoţional (combinat, de partea cealaltă, cu un soi de prostie abisală de care fiecare poate da dovadă o dată-n viaţă) este descris cu o rară înţelegere psihologică şi cu multă ingeniozitate prozastică. Nu e, desigur, lipsit de importanţă faptul că şi aici, la fel ca în Uimire şi cutremur, penultima treaptă e trimiterea aspirantei la „spălat buda“: „Hai, hai, n-am văzut copywriter adevărat care să nu fi spălat în viaţa lui măcar o budă... frec vasul WC-ului cu toată puterea. Uneori peria îmi alunecă şi simt pe faţă cîţiva stropi de apă...“.
Ornitologii spun că la sturzi, cintezoi şi mierle, mobbing-ul include o fază de spurcare a potenţialului atacator cu materii fecale şi vomă. Cum imaginarul coprofil ne bîntuie deja imaginarul (literatura citeşte, se ştie, între altele viitorul), n-ar fi rău să facem, din timp, ceva.
