Golanul e un poem

● Stoian G. Bogdan, Chipurile, Editura Cartea Românească, 2009.

Spre regretul meu, întîmplarea face că ajung să scriu abia acum despre cel mai bun şi mai original debut în poezie nu doar din 2009, dar din ultimii ani. Din fericire, volumul lui Stoian G. Bogdan – pe care, prin impactul receptării şi prin prospeţimea limbajului, îl asemăn debutului în proză al lui Sorin Stoica cu Povestiri cu înjurături – a avut parte de cronici de întîmpinare pe măsură şi s-au rostit, pînă acum, nume dintre cele mai măgulitoare (dar totodată şi amestecate): de la Villon şi Boris Vian, pînă la Mircea Dinescu şi Marius Ianuş sau Mihai Mărgineanu. Cu toate astea şi, mai ales, prin comparaţie cu alte cărţi de poezie ale cvasi/post-douămiiştilor publicaţi în ultimii ani, impresia de naturaleţe şi de inedit rămîne intactă.

Alcătuind un fel de tipologie personală a „chipurilor“ delincvente, volumul este, tematic şi stilistic, un portret de grup cu „bagabonzi“ şi orfani, criminali şi puşcăriaşi, cartofori, dealeri, stripteuze şi curve, beţivi, sinucigaşi şi nebuni – adevărat tablou de familie şi de prieteni cu rataţi, nelegiuiţi şi morţi. Precum un Arghezi urban cu o poetică hip-hop, SGB adună în poemele sale portretele şi poveştile unei umanităţi damnate, dar nu şi lipsite de demnitate, umilite de viaţă, dar deloc umile în faţa morţii, o galerie de personaje pestriţe şi eroice în conflict deopotrivă cu propriul destin (care „mai face mişto uneori“) şi cu legile altora, trăind la limită ca singură opţiune existenţială, personaje distruse şi, tot încercînd să-şi facă un rost, eşuate în morţi violente sau, şi mai rău, cu minţile rătăcite pe străzi sau prin ospicii: „Au bătut-o cu cardurile în cap / pînă la leşin. / de-atunci viaţa ei e ca o nesfîrşită plimbare / în vagoanele unui tren gata să deraieze / fiindcă o dată la cinşpe minute îşi pierde minţile... / Cît sînt eu de canibal / era să-mi scape o lacrimă / cînd am văzut-o izbindu-şi capul / în geamurile unei şaormerii / de parcă-n locul pieptului de pui / s-ar fi perpelit un înger...“ („Jairica“).

„Scîrba de viaţă“, „viaţa întoarsă pe dos“, „viaţa neagră-n cerul gurii“ îşi desfăşoară ritualurile de supunere pe stradă, în puşcărie sau în sanatoriu, oferind la discreţie mizerie, singurătate şi ratare. Poemele narative ale lui SGB consemnează, deopotrivă cu tandreţe şi cruzime, cu mîndrie şi compasiune, cu nostalgie şi durer, traseele acestor oameni-amintiri/umbre/cadavre, dincolo însă de orice lamentaţie. Chiar şi cînd totul e teribil de personal: „înaintez pe culoare / întunecoase şi reci. cît un copil lepădat / mi s-a făcut inima. / aici între ziduri / ca-ntr-o bulă de linişte / zac cei care-au trecut prin zidurile realităţii / psihopaţii / paranoicii / oligofrenii / mama // aici totul e verde / zidurile uşile aerul nebunia / înaintez pe culoare // e ca şi cum aş pluti decojit de trup / atras de ecoul cuvintelor mamei / undeva în scrumul timpului / cînd în casa noastră luceau / bucuria şi ochii // o găsesc strînsă-n cămaşă de forţă / cum se clatină ca o pendulă stricată / din lumea mea în lumea ei // m-ar împăca acum şi-o bătaie / un blestem o înjurătură / un scuipat / fiindcă îmi e atît de dor / atît de dor / de mama“ („Sanatoriu“).

Ca un Borges balcanic de cartier de provincie, cîntînd însă elegiile interlope ale propriei biografii, SGB creează astfel o mitologie a cuţitarului, străină de orice livresc sau de cine ştie ce legende urbane născute din fabulaţii anonime. Este el însuşi un personaj desprins din mijlocul celor pe care-i descrie. Cu origine săracă şi o familie destrămată de ghinion, boală şi moarte (tatăl puşcăriaş, mama nebună, bunica văduvă, pe care o îngroapă vînzîndu-şi hîrbul de BMW 318), dar ambiţios, descurcăreţ, viril şi rezistent în ciuda momentelor de slăbiciune („am devenit o scamă / tot ce sînt e rupt din mine şi ars“), agnostic, dar compasiv la suferinţa celorlalţi, supravieţuind femeilor care l-au iubit, dar pe care el le-a folosit, poezia este şi o formă de a privi înapoi, de a evalua destinele frînte ale tovarăşilor de adolescenţă tulburată, de a face o reverenţă lumii care l-a format / din care a scăpat / pe care a dovedit-o pe cont propriu. Poetul e un supravieţuitor („scriu pentru că trăiesc“ poate însemna că scrisul este şi consecinţa, poate chiar o datorie a rămînerii în viaţă) care-şi cîntă iubitele, prietenii şi familia pierduţi şi pentru care orice întoarcere acasă, deci în timp, e doar halucinaţie a disperării şi a morţii. E aici şi un mic titlu de diferenţă şi de glorie personală (poezia fiind consemnarea depăşirii circumstanţelor biografice, de mediu, a condiţiei de „golan oarecare“), dar, în acelaşi timp, şi o formă de curiozitate, de încercare nu atît de a înţelege mecanismele însingurării şi ratării, dar de a admite fragilitatea naturii umane. De aceea, poezia acestui golan liric este, de fapt, şi un elogiu adus frumoşilor învinşi ai vieţii („iubesc rataţii, nu şi ratarea“) care vorbeşte însă (şi) despre condiţia poeziei, revendicată şi, în acelaşi timp, înnobilînd prin suferinţă: „cînd sînt lovit de şuturi / şi pare că jegul din mine mă îngroapă de viu / fiecare vers mă reface / eu nu sînt un poet. eu sînt un poem“. („Ciotlosharada“)


Dedicat lui „Gorică Pirgu“, Chipurile este primul volum de poezie care are cu adevărat cîte ceva în comun cu hip-hop-ul: poetica narativ-reflexivă (mai puţin verbiajul ritmat) sau imaginarul penal al familiei destrămate şi al străzii ca şcoală a vieţii. Cît despre limbajul frust (oricum, deloc în exces), niciodată n-a sunat atît de natural şi mai la locul lui într-un poem. Cred că e prima dată de la „invectivele“ lui Geo Bogza încoace (exceptîndu-l, fireşte, pe estetul porno Emil Brumaru) cînd „pulă“, de exemplu, pare indispensabil. De altfel, (fost) actor şi spectator al străzii, acolo unde poezia nu are nevoie să se coboare pentru că, de fapt, se produce la fel de bine şi printre bătăi, mînării şi înjunghieri, pe la terase, prin baruri şi cazinouri, SGB nu menajează şi nu literaturizează, lasă metaforele violente, comparaţiile – şocante, iar replicile – murdare ca viaţa („îţi trebuie coaie cît Casa Poporului să te ridici din căcat / să ajungi undeva şi să rămîi pe poziţii“ sau „prietene, viaţa e singurul căcat pe care-l mai am. / pot s-o fac bici / pot s-o fac şi să pocnească“).

 Fără fiţe retorice, perfect lizibil şi impresiv cu oricare dintre poemele sale, autentic social şi golănesc prin tropi, inedit, interesant, dur şi „greu“ – dacă ar fi predat liceenilor, SGB ar repera onoarea pierdută a poeziei.