Zairezada

● Cătălin Dorian Florescu, Zaira, traducere de Mariana Bărbulescu, Editura Polirom, 2010.

Toate cele patru romane scrise pînă acum de Cătălin Dorian Florescu în limba germană au subiect românesc şi sînt construite în jurul temei călătoriei, a plecării şi a întoarcerii acasă. Romanul de debut Vremea minunilor (2001) era povestea (autobiografică) a unei familii de intelectuali din Timişoara anilor ’70, nevoiţi să plece din ţară pentru o operaţie mai dificilă a băiatului lor în vîrstă de 9 ani. Călătoria medicală se transforma, după multe peripeţii, într-o fugă din ţară, romanul deschizîndu-se cu intrarea în vamă şi încheindu-se cu trecerea frontierei.

Drumul scurt spre casă (2003) era un road novel în care tînărul avatar al băieţelului de odinioară se întoarce în Timişoara în primii ani după Revoluţie pentru a revedea locurile şi personajele copilăriei, întoarcerea lui fiind întîrziată şi marcată de trecerea frontierelor ţărilor din Est. Dacă Maseurul orb (2006) era povestea, inspirată din realitate, a unui maseur bănăţean orb trăind comunismul în mijlocul unei biblioteci fabuloase, Zaira (2008) se inspiră din viaţa unei păpuşărese din Timişoara anilor ’60, care fuge din ţară, în timpul Primăverii de la Praga, pentru a se întoarce acasă abia la sfîrşitul anilor ’90. Odiseea Zairei are trei părţi. Prima este naşterea Zairei, în perioada dintre războaie, în gara Strehaia, satul unde bunicul micuţei a întemeiat o mare moşie. Fata va fi crescută de unchiul Zizi şi de mătuşa Sofia, întrucît mama pleacă după naştere la Bucureşti pentru a fi mai aproape de soţul ofiţer şi, după cum vom afla, de amant. Narat la persoana întîi (pe un ton cam apodictic uneori) de o Zaira ajunsă la maturitate, cartea este, la nivel simbolic, romanul absenţei mamei şi a persistenţei amintirii unchiului Zizi în relaţiile ulterioare ale Zairei cu bărbaţii. Copilăria pe moşie, pe de o parte trăită în fascinaţie pentru acest unchi (care, oferindu-i nişte figurine, îi va marca destinul de păpuşăreasă), pe de altă parte suferind, rînd pe rînd, intruziunile războiului (intrarea nemţilor în sat, intrarea trenului cu ţigani în gară, intrarea ruşilor pe moşie), dă şi cea mai bună parte din întregul roman. Personajele sînt pitoreşti, interesante şi suficient conturate, vocea copilului are farmec şi umor, iar naraţiunea – ritm şi dramatism. Ravagiilor războiului îi urmează colectivizarea moşiei, un rol important jucînd activistul Dumitru, fiul întors să răzbune moartea accidentală a tatălui său, fost argat pe moşia Izvorenilor. Iubitul unchi moare înecîndu-şi în alcool nefericirea produsă de pierderea moşiei şi, astfel, ia sfîrşit călătoria copilăriei Zairei.

După o scurtă vreme petrecută la Bucureşti cu părinţii, în continuare la fel de „absenţi“ (mama suferă după amantul pierdut, tatăl e marcat de experienţa de pe front), Zaira pleacă la Timişoara cu Paul, cel căruia i se promisese în copilărie. Această căsătorie pripită nu funcţionează şi, după ce se angajează la teatrul de păpuşi şi marionete, se îndrăgosteşte de păpuşarul Traian, pe care îl părăseşte pentru o aventură cu un ministru comunist. Călătoria Zairei are loc, de data aceasta, în lumea „bărbaţilor înşelători“ (titlul părţii secunde a romanului), numai că, înlocuind poveştile de familie de pe fundalul războiului cu relaţiile de cuplu în comunism, naraţiunea îşi schimbă din mers şi subiectul, şi miza, iar mijloacele literare ar fi trebuit reevaluate. 

Cele trei relaţii pe care Zaira le are cu aceşti bărbaţi nu sînt rememorate cu pasiunea cuvenită, ci prezentate rece şi cu mare uşurătate: Paul nu este un amant bun, spre deosebire de Traian, care insistă fără succes să-i devină soţ şi se reapucă de băut (amintindu-i Zairei de sfîrşitul iubitului unchi). În ce fel este ministrul – care nu o seduce, nici măcar nu-i arată vreun interes erotic – un răspuns sentimental la problemele Zairei îndrăgostite în continuare de Traian? Dacă preferă iubirii siguranţa (Paul şi Traian nefiind genul de bărbaţi responsabili), atunci cum se împacă Zaira: 1) cu independenţa, nonconformismul şi instinctul ei de libertate, ministrul fiind un tip riguros, constrîngător, parte din sistemul opresiv?; şi, mai ales, 2) cu faptul că ministrul împărtăşeşte şi slujeşte tocmai ideologia celor care-i distruseseră familia (inclusiv pe mult iubitul unchi)? 

Dacă pe Paul nu-l iartă niciodată că, la îndemnul activistului Dumitru, i-a scuipat familia, cum acceptă ea tocmai prietenia şi apropierea ditamai ministrului comunist? Gestul ei de revoltă e tardiv. Şi dacă renunţase atît de uşor la pasiunea pentru Traian, artistul păpuşar care o fascinase, de ce se întoarce la el doar pentru a-l părăsi şi a doua oară, cu atît mai mult cu cît îi poartă copilul? Sînt chestiuni pe care autorul bărbat din spatele vocii Zairei le tratează superficial şi comod, alegerile sentimentale ale femeii (cînd ambiţioasă şi dintr-o bucată, cînd fragilă şi temătoare) fiind inconsecvente şi confuze, dacă nu chiar obscure. Nu ştim ce-şi doreşte cu adevărat Zaira de la aceşti bărbaţi de care se tot desparte şi după care suferă neconvingător. Nu ei, bărbaţii, sînt „înşelători“, cum ne spune titlul acestei părţi, Zaira este. Şi o dată în plus, căci, în partea a treia a romanului, Zaira fuge în State cu un alt bărbat, pe care nu-l iubeşte, şi totul pentru ca, în finalul unui exil nereuşit, să se întoarcă, pentru a treia oară, la acelaşi Traian. Ce-i drept, de data asta sobru.


Cu destine, întîmplări şi secrete de familie întinse de-a lungul unui secol, două dictaturi, două continente şi patru generaţii, romanul Zairei se lungeşte prea mult, se diluează, îşi pierde din tensiune din cauza părţilor de umplutură şi a acumulării poveştilor incidente. Capitolele exilului american nefericit (temă reluată din Vremea minunilor, Washington înlocuind New York-ul), în care decorul, atmosfera şi personajele comunităţii de imigranţi se schimbă complet, funcţionează aproape ca un roman separat. Salturile în timpuri şi locuri diferite lasă în urmă multe personaje, iar cele noi nu fac decît să-şi adauge istoriile personale (devine previzibil felul în care fiecare ajunge să-şi povestească propria viaţă şi să-şi releve secretul).

Acest tip de roman – cel mai ambiţios, totuşi, din cariera lui Cătălin Dorian Florescu – ar fi cerut, pur şi simplu, un alt tip de narator. Scindată între rolul de memorialistă subiectivă a propriei vieţi de marionetă (influenţată din umbră fie de fostul amant al mamei – păpuşarul bun, fie de activistul Dumitru – păpuşarul rău) şi rolul de Şeherezadă omniscientă a unor destine străine, naratoarea Zaira este supralicitată, iar romanul de aproape 500 de pagini iese, din păcate, dezechilibrat şi  inegal. Sînt multe lucruri bune de citit aici, dar şi destule peste care ai vrea să treci mai repede.