cărtărescu was here

● Mircea Cărtărescu, Nimic, poeme 1988-1992, Editura Humanitas, 2010.

„o să las nasul în jos cînd o să vină vorba despre poezie, o să fac traduceri / ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc, / sau o să-mi public cîndva un volum de versuri din tinereţe / atît de proaste, că nu le băgasem în nici o carte / şi o să am succes «de prestigiu»...“ Versurile astea fac parte din poemul „Rana“ apărut în 1994 în volumul Dragostea, subintitulat „poeme 1984-1987“, volum tranzitoriu înspre aceste ultime versuri de tinereţe ale lui Mircea Cărtărescu, intitulate Nimic, tocmai pentru a marca sfîrşitul aventurii liric-existenţiale sintetizate în cea mai bună carte a sa de poezie: Totul (1985). Doar că nu sînt deloc „atît de proaste“, ci esenţiale prin trecerile înspre, prin dialogul lor cu textele de dinainte (de altfel, extraordinarele poeme „Oh, Natalie...“ şi „A, la luna, la luna...“ au apărut în Dragostea; cît despre, apropo, citarea revistei Dilema în poemul „Dire Straits“, aceasta arată că volumul „trece“ cel puţin în anul 1993). Iată cum suna poemul final din Totul: „oblomovismul meu / mă face să mănînc ciocolată în loc să fac prunci. / mi-e frică de viaţă, maturitatea / mă încolţeşte. unde dracu să fug? pe cine să iau de nevastă? / e aşa plăcut în camera mea, într-o zi ca asta, cînd nu am serviciu / cînd viaţa nu mă pipăie la încheieturi... / ascult beatles. mănînc ciocolată chinezească. bat la maşină. nu îmi simt inima. nu-mi cunosc creierul. / e pace, pace şi realism. / sînt o oglindă purtată de-a lungul altei oglinzi“. Şi iată cum îi răspunde poemul de deschidere din Nimic: „Acum iau vitamine chinezeşti şi fac exerciţii cu ganterele. / Nu, nu vreau să înnebunesc. / Nu vreau să fiu un monstru cuprins de inspiraţie. / Nu vreau ca poezia mea să-mi supravieţuiască. / Acum ascult nişte muzică şi-mping căruciorul fetiţei mele / acum ştiu că asta-i realitatea“.

Poetul n-a renunţat, de fapt, niciodată la poezie (dovadă stau chiar volumele sale de proză), s-a întîmplat însă că poezia a renunţat la el odată cu sfîrşitul tinereţii. Vîrsta (36 de ani) este sursa tristeţii scrise cu majusculă, a deznădejdii provocate de „ticăloşita maturitate“ care a făcut să cadă vălul lumii („totul era de diamant atunci“) şi care i-a arătat poetului în blugi şi cu plete că a rămas doar un tip „sterp, fericit, egomaniac“, de unde şi amărăciunea cu care se adresează cititorului său şi poemele lăsate în suspensii. Individul unic şi irepetabil, care avea conştiinţa existenţei sale ca parte din marele Tot, simte că şi-a atins limitele minţii, ale dragostei şi credinţei, simte că nu mai este un predestinat, ci doar un tip banal, devalorificat şi dispensabil, un efemer căruia „i s-a resorbit delirul de grandoare“, deposedat de viziuni, (de)căzut cu totul între nimicurile vieţii: „Nimic nu e altfel decît îmi spun simţurile. Nu există iluzia. / Mintea mea e oglinda plană a lumii. / Plană. Plată. / Nici o zgîrietură. / nici o viaţă anterioară, nici o făptură ectoplasmatică. / Nici Agarthi, nici Shambala / nici Maya, cît despre vise / ele sînt doar cosmetice pe nimic. // Privesc în focul aragazului, ca hipnotizat. / Ştiu că am fost într-un uter. / Ştiu că voi stan-ntr-un siciu. Sau voi mînji pămîntul cu sîngele meu. / Nu voi găsi eu fisura. / Nu voi întoarce eu capul din fotografia de grup.“ („Nori peste blocul de vizavi“) 


Vizionarismul cosmogonic şi miza ontologică au lăsat loc minimalismului cotidian şi prozaismului biologic, realismul ironic a trecut într-o reflexivitate autoironică, hedonismul erotic s-a stins într-un intimism casnic, patetismul a înlocuit ludicul, intertextualitatea aproape că nu mai există, iar livrescul (Dostoievski şi Kafka sînt acum persiflaţi) s-a subţiat în favoarea citatelor muzicale. Cît despre imaginarul luxuriant şi spectacolul lingvistic al poemelor scriptice, expansive şi diluviale, din acestea a rămas un fel de bacovianism pe muzică de Beatles.

Două stări concurează această nouă vîrstă a fost-poetului ajuns „turist în propria viaţă“: poemele nostalgiei pierderii contactului cu energiile poetice chinuitoare dar înălţătoare ale solitudinii („s-a dus epoca aia, adio criză“) şi poemele împăcării cu existenţa post-poetică, cu gesturile de tandreţe ale vieţii de familie. Fericirea în cuplu („cu adevărat noi sîntem unul singur“) e la fel de apăsătoare ca „nefericirea legiuită“ a singurătăţii pierdute, temă ce apare şi în ciclul „s-a dus amorul“ din Dragostea. Visurile de glorie şi iluziile nemuririi au dispărut în perspectiva confortului conjugal şi al fericirii domestice, iar maturitatea a adus pînă şi amurgul idolilor pop.

Ultimele poeme ale cărţii recuperează verbiajul descriptiv al străzii şi vitrinelor, obiectele sînt din nou invocate în versuri-cadre ce înregistrează imagini după imagini. Poemul „Filmez Calea Moşilor cu o cameră Panasonic“ este o „tablă de materii“ caragialeană high-tech, pentru ca poemul final, cel mai lung şi mai dramatic, să redea strivirea vizionarului romantic sub greutatea adevăratei postmodernităţi întîlnite, în cele din urmă, în străinătate, după ’89. O postmodernitate a tehnologiei şi consumerismului anihilante spiritual prin opulenţa şi posibilităţile ei copleşitoare de mîntuire, dar numai în contingentul de consum. „Occidentul“ este poemul revelaţiei lipsei de revelaţie, sfîrşitul iluziei literaturii, a vieţii şi a lumii aşa cum o ştia, epitaful unei cariere de poet: „am văzut jocuri de computer şi librării şi mi s-au părut la fel amîndouă / am înţeles că filozofia e entertainment / şi că mistica e show-biz / că sînt doar suprafeţe aici / dar mai complexe decît orice profunzime. / ce pot fi eu acolo? un om încîntat, fericit pînă la nebunie / dar cu viaţa lui terminată. / cu viaţa lui futută definitiv, ca a viermelui din cireaşă / care s-a crezut şi el cineva / pînă s-a trezit în lumină, cu gunoiul lui lîngă el / (gunoiul meu, amărîtele mele poeme)... / am făcut literatură mare, şi acum înţelegem / că ea nu poate trece de prag, tocmai fiindcă e mare, / prea mare, sufocată de grăsimea ei, / nici poemul ăsta nu-i poezie / căci doar ce nu e poezie / mai poate rezista ca poezie / doar ce nu poate fi poezie. // Occidentul mi-a deschis ochii şi m-a dat cu capul de pragul de sus. / las altora ce a fost viaţa mea pînă azi. / să creadă alţii în ce am crezut eu. / să iubească alţii ce am iubit eu. / eu nu mai pot. / nu mai pot, nu mai pot.“

Poeme ale nimicului (nimicul fiind parte din Tot, un mare poet făcînd poezie şi din sfîrşitul poeziei), deopotrivă ale renunţării şi neputinţei, atît de personale şi de dramatice prin adevărurile şi semnificaţiile lor, abia aceste postume din timpul vieţii pun ultimele accente şi dau forma finală celei mai mari poezii din postbelicul românesc.