„Istoria orală este un antidot pentru orice naraţiune care domină”

 – interviu cu Alessandro PORTELLI, profesor la Universitatea „La Sapienza” din Roma –

Unul dintre fondatorii istoriei orale ca disciplină academică şi un inovator al discursului istoriografic actual, Alessandro Portelli ne vorbeşte despre importanţa istoriei orale şi despre similitudinile dintre această disciplină şi jurnalism. Portelli mărturiseşte că pasiunea sa pentru această disciplină s-a născut pentru că se consideră „un magazioner de poveşti, şi nu de fapte“ şi recunoaşte că „prin anii ’77-’80 puteai să fii dat afară din universitate dacă vorbeai de surse orale“. La începutul anilor ’70, Portelli s-a aflat printre fondatorii Cercului „Gianni Bosio“, care relansa interesul antropologilor pentru cultura populară din deceniul 5. „Toată lumea era suspicioasă faţă de credibilitatea surselor, chiar dacă în arhive se aflau transcrieri ale oralităţii de la Tribunal sau din Parlament“ – a povestit Portelli.

Ştiu că aţi mai fost în România în 1971. Care sînt impresiile dvs. legate de această ţară? Cum vedeţi România după atîţia ani?

Impresiile mele sînt destul de superficiale. Am petrecut trei zile la Bucureşti şi două zile la Cluj. România pare a fi o ţară mult mai tînără sau, cel puţin, în prima mea excursie, nu am văzut atîţia tineri. Am observat totuşi o deschidere la nivel conversaţional. La prima vizită în România, am fost cu o delegaţie a Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice, aşa că a fost mai multă birocraţie. Am avut întîlniri numai cu administratori, birocraţi şi cu cei de la guvernare. Îmi place această ţară şi cred că este foarte important pentru mine să întîlnesc români, care, de altfel, sînt o prezenţă a vieţii de zi cu zi din Italia, ţara din care provin. La Cluj-Napoca am interacţionat cu tineri, jurnalişti, universitari. Au trecut, totuşi, 20 de ani de la căderea regimului comunist. În acest punct aveţi deja o generaţie care a crescut în democraţie. Şi asta face diferenţa!

Dacă aţi fi cercetător în România ce v-ar interesa să studiaţi? Ce proiect de istorie orală aţi iniţia?

Mi-ar plăcea să cercetez populaţia care migrează din spaţiul rural spre spaţiul urban, de la sate la oraşe. În zilele noastre acest fenomen este prezent peste tot. Ştiu că este un fenomen care s-a petrecut odată cu industrializarea şi o mare parte din munca mea se leagă de societăţile industrializate.

Subiectele dvs. seamănă foarte mult cu articolele de presă. Care este diferenţa dintre istoria orală şi jurnalism?

Istoria orală vorbeşte despre trecut, în timp ce jurnalismul ar trebui să fie despre faptele din prezent. Istoria orală vorbeşte despre subiectivitate şi despre înţelesuri pe termen lung. De aceea, un interviu jurnalistic este de obicei mult mai scurt şi mult mai concentrat decît un interviu de istorie orală. În istoria orală întrebarea se pune în felul următor: „să vedem ce are de spus persoana asta“, în timp ce, în jurnalism, formularea ar fi „să vedem ce are de spus persoana aceasta în legătură cu acest subiect“.

Dar despre similitudinile dintre istoria orală şi feature, New Journalism?

Există ceva pe care francezii îl numesc l’histoire du moment present, care este în strînsă legătură, desigur, cu jurnalismul, căci jurnalismul este despre momentul prezent. Dar ceea ce diferă este perspectiva în care expui subiectul. Trebuie să vorbeşti de istoria momentului prezent, privind momentul prezent din perspectiva unei lungi perioade de timp. Iar momentul prezent este întotdeauna altul.

Există reguli care pot fi împrumutate din istoria orală în jurnalism şi viceversa?

Am avut o conferinţă la Roma în cadrul căreia s-a discutat despre interviu în istoria orală, în jurnalism şi în antropologie. Şi am văzut că, desigur, sînt abordări foarte diferite. În jurnalism nu există un interes atît de mare pentru povestea vieţii. În istoria orală the life story poate deveni o carte, în timp ce, în jurnalism, poţi scrie doar un articol de tip feature. Am transformat foarte multe interviuri de istorie orală în articole de presă, dar erau foarte lungi. Abordarea şi structura sînt diferite. Un interviu de istorie orală este legat şi de alte cercetări. Ai mai mult timp să lucrezi la el, pentru că nu te aştepţi să-l publici a doua zi. Dacă scriu un interviu pentru un ziar, ştiu că îl scriu azi şi mîine trebuie să-l predau. O altă diferenţă importantă este lipsa spaţiului. În jurnalism nu poţi publica o transcriere exactă. În istoria orală tindem să fim atenţi şi exigenţi cu transcrierea exactă a cuvintelor pentru că, de fapt, producem un document. Există o linie care delimitează graniţa dintre jurnalism şi istoria orală, unde se termină jurnalismul şi unde începe istoria orală, ca o continuare. Dar, desigur, relaţia diferită cu timpul, relaţia diferită cu limba, perspectiva diferită în care plasezi conversaţia le fac să aparţină altor genuri.

Ce rol are memoria colectivă şi cea individuală în istoria orală?

Acesta este, de fapt, motivul pentru care istoria orală este diferită. Chiar dacă oamenii împărtăşesc aceleaşi experienţe şi au aceeaşi apartenenţă culturală, noi recunoaştem că ceea ce alege fiecare să-şi amintească şi cum îşi aminteşte îi aparţine. Istoria orală este despre relaţia dintre experienţa colectivă şi cea personală, naraţiunea colectivă şi memoria personală. Despre cum, în final, memoria colectivă devine rezultatul mai multor naraţiuni individuale, care sînt influenţate de schimbări. Ceea ce este important este rolul activ al oamenilor în crearea memoriei şi însufleţirea acesteia.

Scrieţi, de asemenea, pentru cotidiene. Vă place mai mult poziţia de istoric, sau cea de jurnalist?

Cînd scriu pentru ziare, scriu mai mult editoriale. Nu prea scriu reportaje. Cu toate acestea, îmi place să scriu pentru ziare şi ştiu că este foarte diferit. Aşa cum am menţionat, cînd iau un interviu de istorie orală şi îl transform într-un articol de ziar îmi iau mai multă libertate în ceea ce priveşte limba, pentru că trebuie să sintetizez. Cînd trebuie să scriu riguros, ca pentru o carte sau pentru o publicaţie cu caracter ştiinţific, am tendinţa să fiu mai atent în ceea ce priveşte alegerea cuvintelor. Nu mă aştept ca textele pe care le scriu pentru ziare să fie evaluate după criterii ştiinţifice, ca atunci cînd scriu un interviu de istorie orală, care trebuie să se ridice la nivel academic. De exemplu, cînd redactezi un material de istorie orală, ai note de subsol, în timp ce pentru un articol de ziar nu ai nevoie de un asemenea aparat. Nici revistele, în Italia, nu utilizează note de subsol. Pentru că, fireşte, cititorul nu doreşte studiu. Istoria orală are ca scop studiul. Însă şi în jurnalism, şi în istoria orală, practic, faci acelaşi lucru. Te duci să intervievezi pe cineva, după care scrii despre acest lucru. Materialele servesc altor scopuri. Diferă doar maniera în care scrii. Nici unul nu este mai bun decît celălalt, dar au funcţii diferite. Ar fi lipsit de sens ca ziarele să utilizeze terminologia tehnică sau academică.

Credeţi că istoria orală va fi mai apreciată în rîndul generaţiilor viitoare?

Un lucru cert este că ar putea creşte utilizarea istoriei orale. Pentru că acum beneficiem de reportofoane, de camere video şi de computere. Redactarea, scrisul nu reprezintă singurul lucru în care poţi finaliza materialele de istorie orală. Pentru că tinerii sînt mult mai familiari cu tehnologia, computerele, decît sînt cu cărţile, poţi să faci prezentări multimedia, poţi să pui documentul pe Internet, poţi să faci CD-uri şi poţi să foloseşti sunet.

Nu sînt un determinist tehnologic, dar, desigur, accept faptul că mijloacele tehnologice au o anume influenţă. Există multă bibliografie pe această temă. Mijloacele tehnice au foarte multe avantaje. N-am putut face istorie orală, ştiinţific vorbind, dacă n-am fi avut tehnologia care ne permite să fixăm, să redăm cu acurateţe o voce, pentru a lucra critic asupra oralităţii, aşa cum am făcut de secole cu informaţia scrisă. Gianni Bosio, unul dintre fondatorii disciplinei de istorie orală din Italia, a specificat, în anii ’60, în lucrările sale, că mulţumită reportofonului, putem face muncă analitică pe oralitate, aşa cum am făcut pe cultura scrisă, şi să tratăm cultura orală ca pe o cultură, pentru a recunoaşte că e la fel de valoroasă ca şi cea scrisă. Ceea ce cred este că tehnologiile extind paleta lucrurilor pe care poţi să le faci. Nu cred că o nouă tehnologie este mai bună decît cealaltă. Nu cred că scrisul e mai bun ca oralitatea. Cred, doar, că acum sîntem mai bogaţi: avem vocea, avem scrisul, avem tehnologiile. Dar fiecare serveşte unui alt scop. Dacă nu am fi avut oralitatea, n-am fi avut scrisul, dacă n-am fi avut scrisul, n-am fi avut ziare sau reviste ştiinţifice, dacă n-am fi avut dotări electronice, n-am fi putut face multimedia. Acum avem mai multe unelte pe care le putem folosi.

Aţi început recent, în Italia, un proiect de istorie orală despre muzica emigranţilor. Despre ce este vorba?

Proiectul se bazează pe faptul că Italia devine o ţară periculos de rasistă. Şi acesta este un mare prejudiciu pentru străini, incluzîndu-i chiar şi pe români, dar nu numai. Trebuie să-i cunoaştem pe aceşti noi cetăţeni, cetăţeni europeni şi ai lumii, şi să arătăm clar care este contribuţia lor. Unul dintre aspectele acestei contribuţii este că străinii au adus muzica înapoi pe străzile Romei. Îmi amintesc că, înainte, oamenii cîntau pe străzi şi îmi amintesc sunetul intrumentelor. Ce se întîmplă acum? Tot ceea ce auzim, auzim la radio, înregistrări. Iar acum, avem din nou muzică pe străzi. La colţul străzilor, ţiganii români cîntă la vioară, sud-americanii cîntă la chitară. Avem muzică pe străzi, avem muzică la metrou. Aceşti oameni vin şi aduc nu numai muzica cu ei. Una dintre cele mai interesante experienţe din Roma s-a bazat exact pe aceste conştientizări ale alterităţii. Orchestra di Piazza Vittorio, orchestră multiculturală, s-a format din muzicieni din ţări diferite şi este un grup de succes. Dar ceea ce caut eu nu sînt doar profesioniştii, ci mă interesează ce muzică aduc cu ei oamenii obişnuiţi. Cel mai recent, am cunoscut şi înregistrat o doamnă din Ucraina, care munceşte în Italia şi are grijă de bătrîni. Cînta minunat. Dintr-odată, îi vezi pe aceşti oameni într-o altă lumină. Italienii nu mai cîntă. Faptul că aceşti oameni cîntă reprezintă o contribuţie la calitatea vieţii din oraşul nostru. Îmi place muzica tradiţională, dar nu este singurul gen de muzică pe care îl auzim acum. O tînără din România, stabilită în Italia, care are o voce fantastică, mi-a interpretat într-adevăr cîteva cîntece antifasciste ale unei cîntăreţe din anii ’30, care aveau ca subiect cultura democraţiei. Proiectul este abia la început. Aşteptăm încă finanţări. Pînă acum avem înregistrări cu şapte români, cu ecuadorieni, cu somalezi, chiar şi cu chinezi. Nu vreau să termin acest proiect niciodată. Sper ca subiectul să nu se epuizeze.

Care este importanţa existenţei unui Institut de Istorie Orală la Cluj-Napoca?

Cred că este important să existe un Institut de Istorie Orală în România. Impresia mea este că au trecut 60 de ani, timp în care aţi avut doar o versiune a ceea ce s-a întîmplat în istorie şi cultură. Istoria orală este un antidot pentru orice naraţiune care domină. Istoria orală ne aduce aminte că există mai mulţi naratori şi că nu există o singură versiune a trecutului sau a prezentului.

Alessandro Portelli este autorul a numeroase articole ştiinţifice privind istoria orală şi a unor studii cum ar fi The Death of Luigi Trastulli and Other Stories (State University of New York Press, 1991) şi L’ordine è stato eseguito (Donzelli, 1999). Între 12-15 ianuarie a susţinut la Institutul de Istorie Orală al Universităţii „Babeş-Bolyai“ un seminar practic de istorie orală pentru tinerii cercetători clujeni, despre „Memory, Meaning and the Event: The Killing of Luigi Trastulli“ („Memorie, semnificaţie şi eveniment: Uciderea lui Luigi Trastulli“)