Natura fericită a domnului Manolescu

● Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi. Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, 2009.

Apărute la un an după Istoria critică, punct terminus al unei cariere ce a durat peste trei decenii, aceste „amintiri sumare“ ale criticului sînt un fel de addendă retrospectivă în doi timpi. Prima parte, „Cititul şi scrisul“, nostalogică, dedicată cărţilor şi personajelor din familie sau din bibliotecile copilăriei, criticul a publicat-o în 2002. Acum îi adaugă, simetric, secţiunea „Scrisul şi cititul“, dedicată maturităţii celui care debuta, imediat după terminarea facultăţii şi la îndemnul lui George Ivaşcu, în revista Contemporanul din 16 martie 1962. Nicolae Manolescu îşi scrie biografia intelectuală în funcţie de această dată, debutul în critica literară însemnînd, de fapt, sfîrşitul copilăriei, trecerea de la citit la scris, de la personaje la persoane, de la intim la public(istic), de la inocenţa cititorului de romane consumiste la „ipocrizia“ criticului în raporturile cu cenzura comunistă. Educaţia sentimentală a cititului din copilărie lasă acum locul experienţei politice a scrisului.

Fiecare moment-cheie din cariera şi biografia intelectuală a criticului are parte de cîte un capitol: excluderea din facultate în 1958, peripeţiile doctoratului, interzicerea antologiei de Poezie română modernă din 1968 (tiraj de 85.000 de exemplare), primirea postului de preparator (cu susţinerea din umbră a lui Ion Iliescu), suspendarea rubricii în 1977, plecările în străinătate (una dintre acestea cu un paşaport pe care fusese trecut greşit 1927 drept anul naşterii), o declaraţie dată Securităţii, cîteva urmăriri preventive... Sînt rememorate numeroase situaţii, replici, detalii şi anecdote ce vor contribui cîndva la o sociologie a cenzurii în perioada comunistă, aşa cum tachinările şi lupta cu cenzura, tatonările şi toleranţa sistemului, micile disidenţe, intervenţii, intimidări, denunţuri sau oportunisme dau măsura presiunii psihologice asupra scriitorului, într-o societate totalitară, şi explică dualitatea intelectualului într-o cultură controlată ideologic. De aici şi, pe alocuri, un vag ton didacticist, ca şi cum criticul ar scrie mai mult pentru studenţii de azi de la Litere, cărora le e tot mai greu să înţeleagă respectiva epocă literară.

Importante sînt şi subiectele delicate care au stîrnit polemicile literare din anii ’90 şi pe care criticul le revizitează pentru o înţelegere cît mai nuanţată a climatului cultural-ideologic din comunism. Unul dintre acestea se referă la efectul benefic, mai ales pe termen lung, al abdicărilor morale ale unor Călinescu, Arghezi, Blaga, „abdicări ce au permis reconsiderarea lor oficială cînd aveam mai multă nevoie de ea“. Cultura fiind o „ştafetă“, odioasele abdicări au funcţionat ca nişte compromisuri esenţiale, contribuind la o deschidere culturală altfel imposibilă. O altă temă complicată este „cenzura esopică“ şi care „din 1965 încoace a cîştigat cîteva bătălii, dar a pierdut războiul cu literatura“, motiv pentru care Nicolae Manolescu revine, de cîteva ori, la teoria literaturii române mediocre formulate de Eugen Negrici căruia îi reproşează – interesantă perspectivă – nu lipsa adevărului, ci a „loialităţii“ faţă de o literatură naţională „a cărei valoare nu se măsoară, ci se trăieşte“, fiind „un dat istoric şi deopotrivă sufletesc: a jucat un rol, a oferit modele“. A treia mare convingere (şi mîndrie) a criticului este canonul estetic, stabilit după criterii neideologice, din care „nulităţile angajate politic erau excluse“, realizare pe care criticul recunoaşte că nu o poate explica doar prin autoritatea publicistică a criticilor generaţiei sale sau prin solidaritatea breslei în faţa ofensivei comuniste anticulturale şi o pune (şi) pe seama norocului. Criticul este împotriva „Est-eticii“ Monicăi Lovinescu şi crede că oportunismul unor Breban, Preda, D.R. Popescu sau Bălăiţă a ajutat atunci romanelor critice la adresa regimului să se impună în faţa cenzurii, revizuirea trebuind să fie azi un proces al relecturii aplicat strict textului, nu persoanei scriitorului, şi pe două paliere: contextul (cunoaşterea epocii) şi subtextul (conştientizarea caracterului esopic).

Propunerea lui Nicolae Manolescu este pertinentă pentru un critic literar, dar nu ştiu şi cît de oportună pentru un cititor de literatură care ar găsi acest proces al relecturii pe două paliere prea solicitant pentru satisfacţiile oferite. O ultimă idee care mi-a atras atenţia este cauza polarizării vieţii culturale postdecembriste, şi anume cartea lui Edgar Papu, Din clasicii noştri (1977), mai exact polemica, stîrnită chiar de cronica lui Nicolae Manolescu, dintre naţionalişti şi europenişti: „ultimii au intuit exact natura protocronismului, care venea ca o mănuşă noii orientări ideologice a regimului [naţionalismul ceauşist – n.m.]; naţionaliştii au intuit avantajul de a avea regimul de partea lor.“


Dacă n-ar fi scris ultimele 15 pagini, aş fi spus că din amintirile lui Nicolae Manolescu lipseşte tocmai el şi că, de fapt, o scris o carte de istorie literară la persoana întîi. Criticul nu pare că vorbeşte despre sine, ci despre un critic ce-i poartă numele, este retrospectiv fără a fi şi reflexiv, nu apare cu slăbiciuni şi îndoieli, dimpotrivă, trece prin istorie neafectat, cel mult jenat de toanele regimului, mereu întreg şi rezistent. Un învingător, norocos şi olimpian. Oricum, mai multe cărţi decît viaţă, în aceste amintiri! În ultimele pagini însă, Nicolae Manolescu îşi recunoaşte inapetenţa pentru introspecţie şi carenţa sensibilităţii. Pentru a ne oferi, totuşi, şi o imagine a omului din spatele criticului, îşi face un portret alert, adversativ, onest. După atîta control şi răceală, aproape că nu eşti pregătit pentru fraze precum acestea: „A nu mă putea devota a fost marele meu handicap în iubire“ sau „Primele mele iubiri adulte n-au adus fericire nici unuia, nici celuilalt“. Acest sprint al confesiunii din final confirmă însă imaginea unui om puternic, stabil emoţional, fire raţională, optimistă şi pozitivă („lipsit de contactul cu tragicul“), fără demoni care să-l bîntuie. În ultimele rînduri ale cărţii mărturiseşte că a scris din nevoia de dialog şi că propriile cărţi asta şi sînt: „dialoguri, cît se poate de reale, cu fiinţe imaginare, pe care le-am cunoscut citind şi despre care am aflat cu mult mai multe şi cu mult mai interesante decît despre fiinţele în carne şi oase pe care le-am întîlnit în viaţă“. În lumina acestei ultime mărturisiri însă, „natura fericită“ a criticului nu mai pare atît de invidiat.