Pe harta ororii
Chiar dacă înţeleg şi accept multele rezerve ale specialiştilor faţă de istoria orală, am fost şi am rămas un mare consumator în domeniu. Pentru istorici, mărturiile de acest fel păcătuiesc, desigur, prin subiectivism, partizanat, egocentrată decupare din context, trebuind numaidecît coroborate cu arhivele, cu alte mărturii, antinomice adesea, cu certificări sau amendări instituţionale ş.a. Au, adică, prea multă carne, sînge, lacrimi – şi prea puţin os. Însă pentru cititorul comun, tocmai palpitul viu, intens irigat emoţional, exemplul uman vizibil, audibil devine captivant şi convingător prin exact ceea ce declanşează instinctiv mefienţa cercetătorului.
Aşa se face că de ani buni mi-am hrănit paseismul cu stufoasele, adeseori hipnotizantele poveşti ale unor doamne şi domni din vechii Bucureşti, adunate cale de cîteva decenii de Victoria Dragu Dimitriu, am cutreierat etnopolitic de la dreapta interbelică la stînga şi-napoi prin caruselul de istorii legate de echipele „regale“ de sociologie coordonate de Dimitrie Gusti, odată cu cărţile dialogale realizate de Zoltan Rostaş, ori am plecat din raiul bănăţean în exilul distrugător din Bărăganul anilor ’50, alături de eroii abordaţi de Smaranda Vultur şi Daniel Vighi. Un adevărat eveniment în materie îl constituie cele trei volume de Experienţe carcerale în România comunistă, proiect demarat în martie 2007 la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România, care cuprind zeci de interviuri cu foşti deţinuţi politici din toate zonele ţării, oameni cu vîrste, profesii, învinuiri şi calibre diferite, dar care au traversat aceleaşi pustiuri, au trecut prin aceleaşi cazne, disperări, speranţe, cu acelaşi spectru al morţii, fricii şi terorii, fie ei arestaţi şi condamnaţi în 1949, 1958, 1968 sau 1981. După volumele din 2007 şi 2008, a apărut acum, la Polirom, tomul al treilea (autori: Andrei Lascu, Alexandru Matei, Alin Mureşan, Constantin Petre, Adrian Sandu, Constantin Vasilescu, coordonator fiind Cosmin Budeancă).
Sînt reunite aici 23 (dintr-un total de peste 160) de destine în dialog: oameni născuţi între 1916 şi 1938, arestaţi ca elevi, studenţi, ţărani, legionari, martori ai lui Iehova, medici, economişti, dar şi comisari din vechea Poliţie, din judeţele Bihor, Bistriţa, Braşov, Iaşi, Mehedinţi, Timiş, Tulcea. Cu iadul imaginat de Alexandru Nicolsky atunci cînd i-a antrenat la Suceava pe Eugen Ţurcanu şi studenţii lui pentru reeducarea de la Piteşti. Cu Aiudul, Sighetul, Gherla, Mislea, Jilava, Tîrgşor, Malmaison. Cu figurile îndrăcite ale unor experţi în terorizare precum Petrache Goiciu, Gheorghe Crăciun, Şura Bogdanovici, Iosif Koller, Ludovic Czeller, Mişu Dulgheru, Ludovic Weiss, Mihai Livinschi, Viorel Bărbos. Cu Salcia, Periprava, Peninsula şi Lăteştii domiciliului obligatoriu „de după“. Cu „zarca“ şi „şerpăria“, hîrdăul şi „manejul“, reeducarea de la Aiud dinspre 1959-1964 (la fel de umilitoare şi dezumanizantă precum cea de la Piteşti, aşa cum ne-o arată recent tulburătoarea carte a lui Demostene Andronescu apărută la Editura Christiana) şi amintiri de genul: „mai am şi-acum acasă o piele de şarpe, de la şerpii pe care îi mîncam cruzi, de foame, cînd eram la recoltat stuf în Deltă. Dintr-un şarpe de un metru mîncam cîte patru-cinci inşi cîte-o bucăţică“.
Din noianul de experienţe (totul e de citit pe îndelete, cu frisoanele de rigoare), îmi îngădui să semnalez două.
Una este mărturia bistriţeanului Teofil Ivaşcu, Peninsula 1957: „Şi ne băga normă, cînd mergeam cu deţinuţii, ne da un bileţel cîţi să puşcăm pe acolo (...) Noaptea ne scula pe cîte patru militari, să mergem să luăm cîte opt deţinuţi, să facă groapă comună. Ş-apoi noaptea-i ducea acolo şi-i înmormînta... Mie tare-mi plăcea să execut ordinul, şi-apoi ei, dac-or văzut că execut, mă scula mereu pe mine...“
Apoi, cazul stupefiant al Eugeniei Henţiu din Covasna, arestată în 1948 şi condamnată pentru nimic la doi ani, dar – culmea! – cu suspendare, ceea ce colonelul Gheorghe Crăciun i-a ascuns cale de un an şi zece luni. Penitenciarul fentează decizia tribunalului! De ce? Ca s-o şantajeze pentru a deveni informator. „Crăciun îmi asigura servici şi casă la Braşov, dar săptămînal ar fi trebuit să merg la ei... Dar nu aş fi putut să fac asta. Nu! Aşa ceva n-am putut. Şi după ce am ieşit mă feream de lumea care fusese (sic), că mi-a fost frică. Aşa a fost pînă în 1981, cînd m-am pensionat“ (subl. ns.).
Pentru foarte mulţi, eliberarea a coincis cu alt fel, unul pieziş, de detenţie: fie chinuiţi sistematic să colaboreze, fie trecuţi ritmic prin sitele delaţiunii. „Să ştiţi că puşcăria nu s-a terminat odată cu venirea acasă“ – i se spune braşoveanului Gheorghe Urdea la ieşirea de la Gherla, în 1954.
„Domnule, hai să ne înţelegem“, conchide maiorul de Securitate, atunci cînd vrea să-l „atragă la colaborare“ pe avocatul Alexandru Roşcoban (născut la Boşca, în 1929, arestat în 1958, condamnat la 20 de ani şi eliberat în 1964): „Şi frunza, şi iarba, toată lumea e cu noi. De ce nu vrei să lucrezi cu noi?“. Ce să spui?! Iarba şi frunza – bine. Dar poate că nu chiar şi toţi copacii...!
Dan C. Mihăilescu este critic literar.
