Iubirea lumii vechi

Cu Amor intellectualis, ultima carte a lui Ion Vianu, se închide o epocă a memorialisticii româneşti. Nu ştiu dacă se şi deschide – în egală măsură – o epocă a romanului memorialistic de o factură cu totul specială, situat la graniţa dintre rememorare şi ficţiune, dintre reconstituire şi închipuire. Dacă e evident, pentru cititorul atent, că o asemenea carte nu se putea scrie în urmă cu 20 de ani, e la fel de evident că un roman de o asemenea factură – roman de formare şi roman de dragoste, roman cavaleresc şi însemnare din subterana comunistă, carte a tuturor intenţiilor şi „catamneză“ la căpătîiul unui bolnav din alt secol – nu putea scrie, acum şi aici, decît Ion Vianu. 

Pregătit de Amintiri în dialog cu Matei Călinescu, Amor intellectualis este romanul formării unui veritabil umanist, dar, în egală măsură, romanul căderii definitive a unei lumi în care idealul umanist era cu putinţă. E romanul căutării drumului propriu, dar şi cel al distrugerii sistematice a oricărei căi veritabile spre sine. E, într-un fel, povestea melancolică a iubirii pentru lumea veche (amor veteris mundi, principiul tatălui) şi un memento pentru definitiva ei dispariţie. Această lume există însă atîta vreme cît poate fi adusă în faţa ochilor noştri prin povestire, atîta vreme cît martorul creditabil care e romancierul Ion Vianu mediază dincolo şi dincoace de carte nu doar prin amintirea, ci şi prin prezenţa vie a acestei lumi, prin însufleţirea valorilor sale esenţiale, între care cea dintîi e – aici – amor intellectualis, iubirea discipolului pentru maestru şi a acestuia din urmă pentru propria creaţie, reflex al iubirii divine. 

Dacă pentru mulţi tineri memorialişti de azi „lumea dispărută“ a devenit cea a „comunismului pierdut“, nelipsit totuşi din amintirile noastre recente, din reflexe, frici şi conformisme, „lumea veche“ despre care scrie, ca nimeni altul, Ion Vianu este tocmai lumea extirpată de comunism cu orice preţ şi prin orice mijloace. O lume rememorabilă pentru cei mai mulţi dintre noi doar prin intermediul cărţilor, o lume în care formarea, ucenicia, confirmarea erau adevărate ritualuri de iniţiere, cu un cod aspru, cu eşecuri şi ridicări miraculoase. Cum sună astăzi, în această moche époque a secolului XXI, scrisorile discipolilor sau prietenilor (Ion Negoiţescu, Ion Frunzetti, Edgar Papu, Constantin Noica) către Tudor Vianu? Cum sună discuţiile, escapadele, tăcerile „Comitetului alcoolic“, grupul matein al prietenilor lui Ion Vianu? Cum sună ecourile infernale din închisorile comuniste prin care au trecut cei mai mulţi dintre ei? Cum arată lungul drum spre destinul propriu sub ochiul atent al Tatălui (T. nu e numai iniţiala numelui) şi sub presiunea „nespusului“? Graţie lui Ion Vianu, toate acestea nu sînt pale reverberaţii ale unui trecut iremediabil pierdut, ci aspre şi vii prezenţe în prezentul nostru cu memorie scurtă, cu reflexe grobiene şi, în sfîrşit, cu o impostură multilateral dezvoltată. Efectul e devastator cu atît mai mult cu cît „metoda“ lui Ion Vianu nu mai e pur memorialistică. 

Ceea ce putea avea un ton apodictic în memorialistică (şi îi deranja, în consecinţă, atît pe marii vinovaţi, cît şi pe micii adepţi ai compromisului de etapă) devine, în acest roman cu metoda la vedere, o poveste despre salvare de o actualitate teribilă. Nu întîmplător devoalarea metodei (care nu e nouă, ci doar surprinzătoare atît în continuarea scrierilor memorialistice, cît şi în filiaţia romanelor din „Arhiva trădării şi a mîniei“) se află în legătură cu o teribilă întîlnire ficţională (dar nu fictivă) între Tudor Vianu şi Ion Negoiţescu. E o întîlnire (dar şi o despărţire) de destin pe care Ion Vianu o imaginează mai ales din relatările prietenului „Nego“, singura remarcă a tatălui în legătură cu răcirea dintre ei fiind o vorbă ca o lespede: „T. îl lăudă pentru inteligenţa lui strălucită, pentru cultura lui profundă. Apoi adăugă, cu o nespusă milă: «Ce lucru îngrozitor, e homosexual». Şi tăcu, parcă ar fi anunţat că cineva apropiat a fost atins de o boală mortală“. 

Ion Vianu îşi asumă, aşadar, dificila sarcină de a reface ultima discuţie între acest discipol rar şi maestrul iubit de mai multe generaţii. Iar subiectul – extrem de sensibil atît pentru Tudor Vianu, a cărui „acomodare“ cu regimul comunist încă nu se produsese în acel moment, cît şi pentru Ion Negoiţescu, strivit în cele din urmă de regim, dar în acel moment încă un tînăr întreg, de o profunzime (nu doar intelectuală) ieşită din comun – era Doctor Faustus, cartea lui Thomas Mann, proaspăt apărută, pe care maestrul n-o citise încă. Respingînd „critica răutăcioasă pe care Mann o face «artei pentru art㻓, Negoiţescu respinge implicit şi arta ca „muncă eliberată“ din Estetica lui Vianu, dar şi un oportunism contextual detestabil. Ceea ce nu poate fi numit cu brutalitate, din foarte multe motive, este descris, prin corespondenţe, cu o uimitoare acurateţe, după o metodă asumată aproape masochist, căci nu uită, nu iartă şi nu trece cu vederea nimic din ce-ar putea da adevărul unic... al nuanţelor infinite: „Punînd în lumină, la unul, la celălalt, poziţiile lor tari, punctele asupra cărora nu erau sub nici o formă dispuşi să cedeze, dar şi slăbiciunile, micile sau marile fisuri ale caracterului lor, devine un soi de joc al intelectului faptul de a-i confrunta în imaginaţie aşa cum au stat şi s-au înfruntat şi în realitate“. 

Reconstituirea acestei fatale despărţiri imaginate (dar nu imaginare) e semnificativă metodic pentru toate celelalte microromane din Amor intellectualis: al lui Matei Călinescu (Geamănul), al lui Edgar Papu (cel care aprindea steaua din vîrful bradului de Crăciun în casa Vianu, dar şi „corifeul“ protocronismului), romanul tragic al Monseniorului Ghika (martir al credinţei, dar şi personaj al emulaţiei mistice), microromanul cutremurărător al lui Miron Chiraleu („Cel ce nu s-a predat“) sau al „grecului“ Mitia Peristeri (un Paşadia dramatic). Şi, mai ales, Bildungsroman-ul propriu, care se prelungeşte, cu adevărat alegoric – cum îi prevestise (în vis) Monseniorul Ghika –, pînă în ziua de azi.