Cea mai frumoasă meserie din lume

Cine a frecventat în ultimii ani spitalele româneşti a aflat, pe propria piele, ce a ajuns, azi, în România, vocaţia de medic. Lucrurile devin şi mai clare dacă, fatalmente, ai o experienţă de insider în această zonă, o zonă suficient de închisă în ea însăşi încît să nu-i poţi dovedi cinismul, indiferenţa, pierderea acelui amănunt care făcea diferenţa faţă de orice altă meserie – „vocaţia îngrijirii“, cum o numeşte Ion Vianu în ultima sa carte. Cine poate şti cînd s-a petrecut această pierdere? Nu e vorba, în primă instanţă, nici de incompetenţă, nici de corupţie, nici (măcar) de marea dezertare care tocmai se produce, o omenească fugă pentru salvarea personală. E vorba doar de rarefierea, pînă la dispariţie, a vocaţiei (e drept, apostolice) pe care un om trebuie s-o aibă ca să se dedice acestei profesiuni, vocaţie cultivată, în vremuri mai bune, din generaţie-n generaţie ca un talent de-a dreptul magic. Să poţi înţelege felul în care diferitele sisteme organice o iau razna, să corelezi obiectivul teoriei cu intens-subiectivul fiecărui caz, să intervii în funcţionarea maşinăriei umane (care eşti şi tu însuţi), să vindeci, să alini – iată, pe scurt, atributele noului Prospero care ar trebui să fie orice medic de vocaţie. 

În vremuri aberante, cum sînt ale noastre, nerecunoaşterea, ingratitudinea, dispreţul cu care cei mai mulţi dintre medici sînt trataţi au acţionat exact la rădăcina acestei vocaţii vitale, cît o mai fi rămas din ea. Acest lucru nu s-ar fi întîmplat, poate, dacă ar fi existat o continuitate firească între generaţii, o recunoaştere normală, pe criterii profesionale, în interiorul breslei, o înţelegere generală a importanţei acesteia pentru sănătatea (nu doar fizică) a unei societăţi. Lucrurile n-au stat aşa însă, nici în acest domeniu. Comunismul a fracturat şi această zonă în care impostorii erau altădată, prin forţa lucrurilor, marginalizaţi. Politrucii, ajunşi la Medicină de la şcoli elementare de partid, doctorii făcuţi „pe puncte“ şi peste noapte au ajuns suficient de rapid să hotărască destinele celorlalţi. Mulţi dintre cei din urmă au plecat din ţară (la fel cum pleacă acum, din alte motive, unii dintre cei mai buni medici), alţii s-au repliat, dînd cezarului ce era de dat, destui au deschis adevărate SRL-uri socialiste, care au continuat apoi în clinici private. Să vorbeşti, în aceste condiţii, de „vocaţia îngrijirii“ – vocaţie ambivalentă, feminină prin dedicaţie şi masculină prin forţă – aşa cum o face Ion Vianu, într-un capitol consistent din Amor intellectualis, sună de-a dreptul utopic. 

Există, în romanul de formare al lui Ion Vianu, recent publicat, cel puţin trei nuclee tari, memorialistice şi alegorice în acelaşi timp: distrugerea lumii vechi cu stabilitatea şi codul ei de onoare; lupta, subterfugiile şi cedările inevitabile ale acestei lumi; demnitatea unei vocaţii – aceea de medic. De ce însă această consacrare a unei meserii? De ce acest recviem pentru o profesie privită ca un ordin cavaleresc? Tocmai pentru că în lumea din care vine Ion Vianu (bunicul său din partea mamei, Ştefan Irimescu, era un celebru pneumolog) această meserie ţinea, cel puţin pentru vîrfurile ei, de o vocaţie profundă, de o menire interioară. Deloc întîmplător, într-o discuţie cu Matei Călinescu – prietenul de o viaţă, dispărut în timpul scrierii acestui extraordinar roman –, Ion Vianu explică alegerea profesiei sale printr-un criteriu (vianian, am zice) de ordin estetic: „«Nu-ţi pare rău», m-a întrebat, «că ai părăsit literatura?» (Ştiam că, într-un anumit fel, îi păruse rău că nu urmase calea mea, ştiuse că un doctor este un ins mai liber, cu atît mai mult cînd trăiam într-o societate supusă. Poetul este sclav... În orice epocă, dacă nu este revoltat – dar atunci riscă o moarte rapidă, ca a unui gladiator, a unui martir –, depinde de un mecena, iar dacă acel mecena este tiran... «Prefer să fiu stăpînul muzelor, decît slujitorul lor», exclamasem odată.) «Nu», am răspuns vag – «Nu, fiindcă medicina este cea mai frumoasă meserie din lume»“. 

Nu proba realităţii este cea care limpezeşte pînă la capăt – pentru Ion Vianu, dar şi pentru orice medic de vocaţie –, ci proba timpului. Lema goetheană sub care stă Amor intellectualis („Abia la bătrîneţe resimţim ceea ce în tinereţe doar ne-a întîmpinat“) este valabilă nu doar pentru înţelegerea de fond a diferitelor situaţii personale, familiale, istorice. Ea limpezeşte o vocaţie autentică, poate nu singura posibilă, dar cea cu adevărat împlinitoare, într-un sens paradoxal – acela al sacrificiului (de sine) pentru alinarea celorlalţi. De pe această poziţie, a cuiva trecut printr-o completă formare, printr-o îndelungată carieră medicală, dar folosind armele literaturii, Ion Vianu poate vorbi despre „lichelizarea tagmei medicale“ în anii ’50, despre „tovarăşii exoterici“ şi respingerea sa ca un corp străin, reacţionar şi cosmopolit. Nu poate fi întîmplător faptul că acest roman al înţelegerii a apărut acum, atît de tîrziu, cînd apele sînt atît de împărţite încît pronunţarea cuvîntului „vocaţie“ într-un spital românesc nu poate stîrni decît, cel mult, zîmbete. Dispreţul cu care au fost trataţi medicii de către guvernele succesive s-a transferat iremediabil în relaţia lor cu pacienţii, oricum năuciţi de boală; iar relaţia s-a transformat – cu rare excepţii ce vin şi ele, dacă nu din „lumea veche“, atunci din vechea Europă – în comerţ cinic, într-un ghişeu ce se deschide cînd vrea el şi se închide de îndată ce funcţionarul din spatele său are ceva mai bun de făcut. 

Cronică a unor destine de excepţie, roman de formare într-o epocă a tuturor deformărilor, roman de dragoste din vremea ciumei, Amor intellectualis – o carte rară, „cartea anului“, pînă în prezent, în toate sensurile – este şi o pledoarie directă pentru recîştigarea demnităţii pierdute a profesiunii de medic. Ea ar trebui să fie lectură obligatorie la cursul de istoria sau etica medicinei, dacă o mai fi existînd vreunul...