O inimă veselă
Vă amintiţi, desigur, lunga digresiune despre rîs din Adolescentul lui Dostoievski, încheiată simplu şi îngrijorător: „rîsul e cel mai sigur examen al sufletului omenesc“. Am avut o lungă perioadă – pe cînd n-aveam nevoie de memoria de hîrtie pe care un scriitor latino-american le-o recomandă uitucilor – în care puteam recita cele două pagini dostoievskiene despre rîs. Mai tîrziu, le-am uitat, dar esenţa lor practică, „de control“ mi se activează reflex de cîte ori mă trezesc în faţa unui fel de-a rîde care pare adăugat (sau scăzut) personajului emiţător. Am chiar scăpat din cîteva buclucuri păstrînd distanţa faţă de persoane care rîdeau dubios sau, cum zice F.D., trivial şi (molipsitor, dar) josnic. N-o să aflu niciodată, din fericire, ce-am pierdut.
Am citit Adolescentul cînd aveam cu cinci ani mai puţin decît Arkadi Makarovici Dolgoruki şi cînd habar n-aveam că există cărţi de psihologia rîsului; am încremenit de admiraţie nu atît faţă de Dostoievski, cît faţă de EL, cum i se spune în Carnete eroului bastard cu o imensă disponibilitate interioară, dar cu aspiraţii (de viitor Rothschild) deloc pe măsură. Era un tip adevărat, mai adunat ca Dimitri, mai vital ca Alioşa, mai bun ca Ivan Karamazov, unul care reuşeşte să iasă teafăr, dar mai ales „cu inima uşoară“, din nenumăratele porcării la care e constrîns să asiste! Deloc întîmplător, eseul despre rîs este urmarea unei întîlniri (de destin) a lui Arkadi, cu tatăl legal – pelerinul Makar Ivanovici Dolgoruki –, fost iobag pe moşia tatălui real, versatilul Versilov. Makar Ivanovici, întors acasă ca să moară, e o figură mistică, un adevărat „pelerin rus“, a cărui înfăţişare de moşneag cu părul alb contrastează cu sufletul juvenil, imponderabil: „o inimă veselă“ ce rîde fără sunet şi vede, ca într-una dintre „Fericiri“, numai binele.
Contemplarea rîsului mut şi a „inimii vesele“ ale uimitorului bătrîn cu ochi albaştri îi provoacă tînărului Arkadi o deschidere omenească bruscă şi o cunoaştere instantanee de la înălţimea căreia începe să le dea sfaturi fetelor de măritat: „Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci cînd rîde. Uneori, e foarte greu să dibuieşti caracterul cîte unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată rîzînd sincer şi brusc şi atunci caracterul lui îţi apare limpede ca lumina zilei. Numai un om foarte evoluat, care a ajuns la o mare armonie interioară, e în stare de o veselie contagioasă, mai bine zis senină şi totodată irezistibilă. Nu mă refer aici la gradul de evoluţie intelectuală a omului, ci la treapta de desăvîrşire a caracterului său, la întreaga lui personalitate. Aşadar, dacă vrei să cunoşti un om şi să-i pătrunzi în suflet, n-are rost să-l observi cînd tace sau cînd vorbeşte, cînd plînge sau cînd se entuziasmează pentru cele mai nobile idei, cel mai bun lucru e să-l priveşti cînd rîde...“.
Dacă rîsul ne odihneşte de oboseala de a gîndi, cum spune Bergson, el nu-i scuteşte pe ceilalţi să ne observe în acest timp de suspendare a gîndirii. Revelator al inconştientului, rîsul ne livrează celorlalţi – chiar şi atunci cînd e prefăcut – mai mult ca orice altă manifestare afectivă, cu toate că şi despre plînsul convulsiv sau „darul lacrimilor“ s-ar putea spune cîte ceva… Observatorul, ne spune adolescentul Arkadi, aflat sub imperiul revelaţiei directe, trebuie să fie atent la toate nuanţele, folosind însă o atenţie care nu ţine nici de gîndire, nici de raţiune: „…rîsul unui om nu trebuie să ţi se pară în nici un caz prostesc, oricît ar fi de vesel sau de spontan. Dacă rîsul lui trădează cea mai mică urmă de prostie înseamnă fără îndoială că omul acela e mărginit la minte, chiar dacă, în general, jonglează cu ideile. Iar dacă omul care rîde ţi se pare cît de cît caraghios, chiar dacă rîsul lui nu-i stupid, să ştii că omul acela e lipsit de demnitate, dacă nu de tot, măcar în parte. În sfîrşit, dacă rîsul omului e comunicativ, dar ţi se pare trivial, fără să-ţi dai seama de ce, să ştii că adevărata fire a acestui om e şi ea trivială, iar toate trăsăturile nobile pe care le-ai observat la el mai înainte, fie o prefăcătorie conştientă, fie o simplă maimuţăreală inconştientă...“.
Cum stau lucrurile, aşadar, cînd rîsul e prefăcut, contrafăcut, făcut, pur şi simplu? Ce spune rîsul „social“ despre acea „majoritate covîrşitoare a oamenilor şcareţ nici nu ştiu să rîdă“? Pe vremea cînd îl adoram pe Arkadi, credeam că rîsul se poate, totuşi, învăţa. Între timp am aflat cît de rară e o adevărată „inimă veselă“ – împăcată, înţelegătoare, (re)cunoscătoare – şi am o oarecare idee despre felul în care sună contrafacerea în această zonă. Există contrafaceri benigne, cum ar fi gînguritul de porumbiţă în plin rut sau „plastografierea“ rîsului actoricesc. Auzi cîte-o don’şoară rîzînd copilăros şi cristalin, rotunjind boticul şi ascultîndu-se fermecată, după ce în urmă cu cinci minute, pentru alte urechi, nihăise grobian. Îl asculţi pe maestrul Y ţinînd o conferinţă despre oglinzi şi oprindu-se ca să intercaleze inconfundabilul rîs al lui Ion Besoiu (pentru care ar trebui să se plătească taxă, la cît de folosit este).
Dar există şi contrafaceri maligne, cele care mimează (cu inteligenţă şi talent actoricesc) bunătatea, compasiunea, iubirea. Pentru a scăpa din atmosfera sulfuroasă a acestui tip de rîs molipsitor, trebuie să-i poţi prinde la timp componenta mecanică (placată naiba ştie pe ce...), dar mai ales indiferenţa de fond. Iar dacă apuci să rîzi, la rîndul tău, odată cu micul demon (lipsit de veselie) al rîsului gros, ai de făcut apoi – spun adevăraţii dostoievskieni – penitenţă serioasă: pentru început, trebuie să rîzi mut (fără sunete, rictusuri, gesturi corporale) o perioadă, apoi să zîmbeşti pur şi simplu o altă perioadă, iar apoi să uiţi cu totul că rîsul ar trebui să însemne ceva. Abia după ce închei tot canonul, s-ar putea să capeţi şansa de a mai rîde „cu inima veselă“.
