Industrial beauty
● Ioana Bradea, Scotch, Editura Polirom, 2010.
Înaintea lui Filip Florian cu Degete mici (2005), Ioana Bradea a reuşit cu romanul ei de debut, Băgău (2004), să aibă o receptare entuziastă la unison, să ia premiul de debut al USR şi să intre pe „lista“ celor mai promiţători tineri scriitori. A doua ei carte de proză s-a lăsat destul de aşteptată, iar fanii primului roman vor avea o mare surpriză. Cele două cărţi ar putea foarte bine să fie semnate cu nume diferite. Se va scrie, probabil, foarte mult despre genul acestei cărţi fără intrigă, fără personaje, fără dialog, fără climax, subintitulate, totuşi, roman. De fapt, Scotch nu e un roman propriu-zis şi nu trebuie căutate aici elementele tradiţionale ale genului; este, de fapt, un poem descriptiv în proză al cărui suprapersonaj este un complex industrial dintr-un orăşel de provincie. Un spaţiu undeva la margine („aproape de şoseaua de centură“, „nu apare niciodată în albumul de prezentare a oraşului“) unde se află mai multe (foste) uzine şi fabrici, ateliere şi depozite dezafectate, parţial nefuncţionale sau falimentare, rămase fără materie primă sau fără comenzi (Fabrica de Aliaje Speciale, Combinatul de Prelucrare a Lemnului, Fabrica de Scule, Fabrica de Sticlă, Turnătoria, Distileria, Filatura de Lînă), toate populate, mai bine zis bîntuite, de spectrele proletariatului de altădată: muncitori sau maiştri care mai mult fură decît muncesc şi a căror viaţă mizeră (animată doar de campionatul de fotbal dintre fabrici) este dusă între halele şi atelierele acestor fabrici şi uzine, printre utilaje uzate moral, dughenele unde se vinde alcool ieftin („Şapte bombe. Nimeni nu ştie cum se numesc pentru că nu au nevoie de nume“) şi căminul de nefamilişti („un bloc nemaizugrăvit“). Nimic mai dezolant decît aceste cadre cu peisaj postapocaliptic-industrial plin de rugină, ca într-un documentar în sepia despre ruinele uzinelor de altădată: pereţi igrasioşi şi hale mizerabile, schelete metalice, conducte, macarale, maşinării şi utilaje compromise, geamuri sparte, ziduri dărîmate, cărămizi, fiare şi pet-uri... La nivel simbolic, acest complex industrial dezafectat este România postcomunistă.
Nu doar dispunerea fragmentată şi cumva ritmată a frazelor, altfel descriptive pînă la monotonie, sugerează lirismul acestui peisaj metalic uzat şi/sau dezafectat, dar însăşi naratorul percepe împrejurimile şi construcţiile industriale ca pe nişte figuri sau sintaxe poetice: „Dincolo de sticla cenuşie se întrevăd lejer tot soiul de maşini şi unelte. Înţepenite sau acoperite cu praf vîscos. Din faţa lor, cu ochi decoloraţi şi nas turtit, se uită pe geam peretele de bca. Cărămizile albe i s-au încrucişat în strofe mici şi murdare. Poate acum treizeci de ani, poemul neterminat adăpostea un grup sanitar. O magazie. Un vestiar pe care nimeni nu s-a mai obosit să-l zugrăvească... Nici măcar nu i-au tapetat tenul cu un strat de ciment. Dar i-au lipit un neg pe faţă. O chestie rotundă cu zimţi. Un utilaj necunoscut. Au uitat de geamuri şi cîteva autocolante cu lozinci pentru muncitorii de demult. Deasupra tuturor, din tavan rînjesc şiruri nesfîrşite de dinţi ciobiţi. Neoanele. Îngălbenite, cu smalţul împuşcat şi gingiile spînzurate-n gol. Din cauza lor au început să se carieze şi geamurile faţadei, unul cîte unul.
Furtunile au smuls deja fîşii din tencuiala exterioară. A rămas hala industrială cu pieptul dezgolit. Cu structura de metal izbucnită afară din ciment, afişată indecent şi greţos: pe alocuri, ies la iveală cărămizile sîngerii. Ţeava cea lungă care coboară cu ploaia de pe acoperiş a fost furată pe bucăţi...“ Şi tot aşa pe aproape două sute de pagini, acest limbaj al dezafectării, degradării şi decadenţei industriale alternînd, pe spaţii altfel destul de reduse, un lexic care se dovedeşte inepuizabil: „decojit“, „decolorat“, „spart“, „ars“, „desfigurat“, „părăsit“, „pustiit“, „lepădat“, „strîmb“, „chircit“, „sfîşiat“, „prăbuşit“, „putrezit“, „străpuns“, „împrăştiat“ ş.a. Din cînd în cînd, mici secvenţe animate (cum este cea cu fîşia de hîrtie igienică ondulată de vînt lîngă streaşina unei fabrici; un fel de industrial beauty) sparg monotonia acestui cimitir industrial, căci doar un cimitir metalic prădat constant de hoţi („un loc blestemat“) a mai rămas din ceea ce odată, în 1972, corespondentul unui ziar comunist numise „o nouă operă a construcţiei socialiste“. În acest tablou dezolant şi întunecat al unei lumi industriale odată promiţătoare, amintirea morţii unui ţăran pare sugestia unei crime sociale, a unui păcat originar. Căci toate uzinele şi fabricile au putut fi construite numai cu sacrificiul emancipării forţate a ţăranilor (cei îmbrăcaţi în „costume populare incredibil de albe“) şi, implicit, cu dispariţia lumii rurale, a satelor care au fost „desfiinţate“. (În paranteză fie spus, mi-au tot răsunat în cap versurile lui Andrieş ca un contrapunct satiric la descrierile dezolante din acest roman: „Mmm... Ce oraş frumos! / Fabrici şi uzine... / Aici a fost cîmp, / Acolo a fost cîmp, / La mine a fost cîmp, / La ea a fost cîmp / Şi-acum sînt fabrici şi uzine!“).
În tot acest spaţiu al damnării industriale există însă premizele unei posibile poveşti de dragoste între secretara directorului, cea care are mereu în rucsac rolele şi un volum din Marcus Aurelius, şi inginerul-şef al uneia dintre secţiile Fabricii de Aliaje. Cei doi fac o plimbare prin zona industrială, fata e interesată de convertirile religioase ale deţinuţilor politici (la un moment dat o zăreşte pe stradă chiar pe Doina Cornea) şi, în general, este volubilă şi curioasă, plină de viaţă într-un loc al degradării şi morţii. El însă este un tip blazat, timid, puţin confuz, oricum aşteaptă tot timpul mişcările fetei, chiar şi cînd o întîlneşte în coloratul supermarket. Fata însă caută din ochi numai „cadavrele industriale“ – un cadavru viu fiind însă el însuşi, îngropat de zece ani în acest cimitir care este fabrica unde lucrează din inerţie, un loc ce ar fi trebuit să fie o oprire provizorie spre altceva mai bun. De altfel, secretara pe role, singura care hoinăreşte şi „contemplă în toată splendoarea spaţiul halucinant din jur“ pentru a dispărea în final, pare un alter-ego al naratoarei.
Scotch este un poem de atmosferă postindustrială apăsător şi întunecat, îndrăzneţ ca formulă, dar destul de monoton prin redundanţa sa descriptivă altfel asumată (imaginile-cadru ale distrugerii sînt „lipite“ unele de altele – de unde, poate, şi titlul cărţii), fără momente stilistice memorabile, fără vreo complexitate narativă şi cu semnificaţiile la vedere. O plimbare pe role într-un limb industrial. Sincer, m-aş fi aşteptat, totuşi, la mai mult.
