Între Ion Vartic și Mihai Măniuțiu
Ce chestie: dincolo de bunii, (stră)vechii prieteni bucureşteni, sfera amiciţiilor mele substanţiale (deci, atenţie, nu vorbim de lumea simplelor relaţii profesionale) cuprinde exclusiv Transilvania. Mai precis, Sibiu, Cluj, Timişoara.
M-am copt istorico-literar ca ecou valah al grupării „lui“ Mircea Zaciu – cu Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic, Ştefan Borbély, Aurel Sasu, Ioan Moldovan – am avut rubrică lunară, în ceauşism, vreo zece ani în Transilvania, în vreme ce în Cronica am scris o singură dată, am participat anual, cale de un deceniu, la colocviile aceleiaşi reviste sibiene, în timp ce la „Zilele călinesciene“ din Oneşti n-am fost niciodată pînă-n anii 2000. Îl admir fratern pe Mihai Măniuţiu din 1982, am colaborat adeseori la Steaua, niciodată la Convorbiri, m-am simţit întotdeauna acasă în preajma lui Aurel Cioran şi Mircea Braga, l-am vizitat pe Noica la Păltiniş, i-am simţit mereu aproape pe Cornel Ungureanu şi Marta Petreu, în 1990 am fost găzduit la Paris de Dan Culcer, sînt năstruşnic legat de cuplul Ilona şi Mircea Mihăieş, am petrecut zile frumoase cu Valeriu Anania, Mircea Ivănescu, Augustin Buzura, Ion Mircea sau Ion Simuţ, am luat premiul de critică al revistei Tribuna (condusă atunci de D. R. Popescu, omul care mi-a păstorit şi premiul USR), am scos cărţi la Editura Dacia (nici una în Moldova), iar turistico-sufleteşte trag invariabil, de cînd mă ştiu, către Vest. Către Braşov, Făgăraş, Sibiu, Sighişoara, Semenic, Retezat, Nicula, Maramureş...
Nu-i cazul să mă întreb acum de ce, cu toate că analiza ar fi seducătoare. Vorba e că am ajuns ca, joi 17 iunie, să am plăcerea unei tulburătoare seri culturale clujene, la terasa cafenelei Enigma, stînd între Ion Vartic şi Mihai Măniuţiu înaintea unui auditoriu complexant prin blazonul cultural. (Ştim bine ce va să zică enciclopedismul iluminist, ştaiful europenist, nostalgia Mitteleuropei şi fobia regăţeană la intelectualul kolosvarian!)
Ce putea fi mai provocator pentru domniile lor decît o clovnesc-metafizică apariţie valahă precum biata-mi alcătuire?
Iniţial, tema serii era un dialog Ion Vartic – subsemnatul, despre teatru şi literatură, plecînd de la impozantul album Mihai Măniuţiu – spaţiul cameleonic, apărut în română, engleză şi franceză la Editura Bybliotek (Diana Suciu), cu texte de Cristina Modreanu, dar şi de la beckettienele proze măniuţiene din Memoriile hingherului, editate tot acum. Cum, însă, masochista amabilitate a gazdelor (Ion Vartic, director general al Teatrului Naţional din Cluj, Mihai Măniuţiu – director artistic) a împins în faţă cartea mea despre Cioran de la Humanitas, m-am trezit încopciat literalmente encomiastic de cei doi, mai bine de un ceas, astfel încît pentru presupusul dialog firoscos despre simbologia literar-teatrală, a rămas exact timpul dintre aperitive şi supă. Ce-i drept, îi iubesc pe amîndoi de mult.
Prima dată am scris despre Ion Vartic prin 1978-79, în Luceafărul, rămînînd un nesmintit admirator al detectivisticii lui literare, al fervorilor în faţa textelor-palimpsest, fie că se ocupa de Caragiale, Thomas Mann sau Ibsen, fie că săpa în Mihail Bulgakov sau Petru Dumitriu, ca să nu mai spun de Cioranul său „naiv şi sentimental“, o adevărată sărbătoare hermeneutică. Un psihanalist metafizic, un admirabil ghid prin nevrotica literară, prin depresiile labirintice şi convulsiile dandysmului automacerant.
Despre debutul literar al lui Mihai Măniuţiu am divagat acum trei decenii ca despre mine însumi, ba încă mi-aduc aminte că-i scriam pe atunci viitorului mare regizor că ar face bine să părăsească teatrul – o tribună prea supusă Cenzurii! – în favoarea prozei parabolice. I-am privit acum pe amîndoi, de-a lungul a două zile: ce minunată pereche fac la conducerea Naţionalului clujean! Ba chiar memoria mea afectivă a avut pentru o clipă străfulgerarea cuplului Gheorghe Dinică-Marin Moraru în neuitatul Godot al lui Esrig din anii ’70 ai Naţionalului bucureştean. Zău dacă, filmaţi în biroul directorial, Vartic şi Măniuţiu nu ar fi o şocantă întrupare de Vladimir şi Estragon care-şi compun un „Plan de muncă“ unde, iată, au loc foarte natural împreună Radu Afrim şi Marian Rîlea, Măniuţiu şi Gábor Tompa, Shakespeare şi Sarah Kane, Gogol, Cehov, Ionesco şi Venedikt Erofeev, Strindberg şi Andrei Şerban...
Plus un Caragiale muşcător-vindecător de românitate, pe care ni l-am propus împreună pentru toamnă şi despre care vom vorbi la vremea cuvenită.
În ce priveşte albumul prefaţat de Cristina Modreanu, el e deopotrivă o încîntare vizuală şi o provocare exegetică pentru admiratorii lui Măniuţiu. Vreo 80 de spectacole în 30 de ani, cu decoruri şi costume de Doina Levintza şi Constantin Ciubotariu, T. Th. Ciupe, Aurel Vlad şi Mihai Mădescu, Doru Păcurar, Cristian Rusu şi Valentin Codoiu, unde marile motive ale regizorului – Moartea, Puterea, Iubirea, apoi cruzimea, lumea ca infern, omul marionetă a Moïrei, Puterea, tortura, nimicirea şi Actul (teatral) ca exorcism – se exfoliază în negrul cub scenic (acvariu, cavou, colivie, peşteră, străfund de mare, chilie, celulă), cu circularitatea sufocantă, mecanismul implacabil al terorii, manechinul ca figură a Dublului, figurile Absenţei angoasante, pe scurt: cu tot ceea ce barocul expresionist oferă sadic eului postmodern.
Dacă vom fi vii, vom reveni.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.
