Dilema lui (Dmitri) Nabokov

Pot să înţeleg foarte bine de ce adevăraţii nabokovieni au protestat energic – ca, pe vremuri, „marele V.“ prin reviste – la publicarea romanului neterminat Originalul Laurei. Viitoarea carte – mai degrabă o schiţă alcătuită din 138 de fişe, traduse acum şi în româneşte – ar fi trebuit să fie o poveste de moarte (Dying is fun sună subtitlul) şi amor, în care Laura (Flora, FLaura), o Lolită supravieţuitoare, se mărită cu un psiholog (experimentalist, nu psihanalist!) obez ce se efasează sub ochii noştri. 

Nabokov a lăsat cu limbă de moarte ca romanul să fie distrus dacă nu apucă să-l distrugă el însuşi. Şi n-a apucat. Din 1977, soţia lui, Vera, l-a depozitat într-o bancă helvetă (ca pe-o ultimă mare rezervă), unde a mai rămas încă 18 ani după moartea ei. Abia anul trecut, după conclave şi răzgîndiri, după acuzaţii, justificări şi negocieri la sînge, Dmitri, fiul lui Nabokov, s-a hotărît să publice eboşa acestui roman despre moarte, anihilare şi amor crepuscular. Nimic de zis, era dreptul său legal şi, probabil, mai multă lume l-ar fi înţeles dacă, într-un brusc acces de connaisseur, n-ar fi declarat că Originalul Laurei, roman gîndit în întregime de scriitor, e chintesenţa operei nabokoviene. Sfătuit prost şi cu bruşte pretenţii de exeget (pregăteşte chiar şi o biografie a tatălui său), Dmitri a scris şi o introducere la publicarea fişelor răzleţe, în care povesteşte contextul scrierii romanului neterminat şi treptata decădere a lui Nabokov după un accident absurd, de o transparenţă şi cruzime curat nabokoviene: „Tatăl meu căzuse pe coasta unui deal în Davos, în timp ce-şi urma îndrăgita pasiune pentru entomologie, şi rămăsese înţepenit într-o poziţie incomodă pe panta abruptă, în vreme ce turiştii din telecabinele ticsite răspundeau cu hohote de rîs, interpretînd greşit, drept o farsă de vacanţă, strigătele de ajutor şi fluturările unei plase de fluturi. Funcţionarii pot fi cruzi; el a fost ulterior mustrat de personalul hotelului pentru că s-a întors în hol împleticindu-se, susţinut de doi băieţi de serviciu, cu pantalonii scurţi în dezordine“. 

Pot înţelege, cum spuneam, enervarea lui Martin Amis, pentru care împrăştierea din Originalul Laurei seamănă cu un „accident nuclear“, exasperarea lui Aleksandar Hemon de a nu mai găsi nici o urmă din „metoda lui Nabokov“ în această ultimă suflare literară. Pot, desigur, înţelege şi „experienţa dureroasă“ pe care i-a prilejuit-o lui Leo Şerban, la Lisabona, citirea acestei „lugubre farse editoriale“, pot pricepe chiar şi felul său inconfundabil de a-l afurisi pe fiul abuziv, care ar fi păţit un oribil accident în 1980, tocmai pentru ce avea să-i facă tatălui său 30 de ani mai tîrziu. 

Nu pot înţelege însă de ce participarea lui Vladimir Nabokov la această farsă postumă e cu totul exclusă. E sigur că Nabokov senior nu şi-a putut distruge singur schiţa de roman, moartea sa fiind mai abruptă decît se aşteptau doctorii din Lausanne. Nabokov ştia că soţia lui n-ar fi distrus-o, după ce salvase deja o copie a Lolitei încheiată, dar eşuată, în opinia scriitorului. Amîndoi i-au lăsat lui Dmitri alegerea, iar acesta probabil că n-ar fi publicat-o dacă posteritatea lui Nabokov n-ar fi făcut din acest nou „testament trădat“ un cap de ţară. Altfel zis, dacă... cota lui Vladimir Nabokov nu ar fi ajuns la gradul ei maxim, în economia vieţii lui Dmitri Nabokov. Nu e nici ilegal, nici nemaiauzit ca moştenitorii unui mare scriitor să vîndă manuscrise, chiar crochiuri de cărţi sau caiete de creaţie. Mai ales atunci cînd valoarea acestora a crescut enorm în timpul scurs. Iar asta nu atinge cu nimic „metoda“, măreţia, estetica respectivului scriitor, mai ales cînd el se extrage cu totul din... afacere. 

În ultimul capitol din Vorbeşte, memorie, Nabokov îi împărtăşeşte Verei surprinzătoarea (chiar faţă de el însuşi) grijă pentru copilul „înfofolit în puf, mătase şi blană“, spaima că nu va putea să-l protejeze împotriva sărăciei: „Pe parcursul anilor primei copilării a băiatului nostru, în Germania lui Hitler şi în Franţa lui Maginot, am fost (aproape constant) strîmtoraţi... Deşi nu ne stătea în putinţă să ameliorăm situaţia, tu şi cu mine am vegheat împreună ca să nu existe nici o fisură între copilăria lui şi propria noastră pruncie trăită în bogăţie...“. Eboşa Laurei – cu acele ultime descărcări neuronale de frumuseţe şi armonie, pe care împătimiţii nabokovieni le regăsesc (totuşi) cu frisoane în cîteva dintre cele 138 de cartoline – este într-un fel (sau a ajuns să fie, în timpul scurs de la moartea lui Nabokov, în 1977, pînă la publicarea cărţii, în 2009) asigurarea că Dmitri va fi la adăpost, orice-ar fi. 

Frumos ar fi fost, sigur că da, ca Originalul Laurei să rămînă într-o mare bibliotecă, eventual pe microfilme, unde să poată fi consultat şi vizionat de cercetători pasionaţi de manuscrise neterminate şi de soluţii etice la dileme existenţiale. În epoca noastră însă, în care Nabokov n-a mai ajuns, bibliotecile sînt pe Google, intimitatea cea mai profundă e afişată, epidermic, în reţea, s-o vadă cine vrea, iar marile cărţi (al căror prezent e viitorul nostru) ajung în atenţia cititorilor şi prin asemenea mici farse, plătite cu mari sume, de zeci de ori mai mari ca acum 33 de ani. Dacă o sută de cititori vor citi însă, cu prilejul acestui microscandal estetic, Ada sau ardoarea şi Invitaţie la eşafod, Dmitri va fi absolvit. Mai ales că – aşa cum ne spune Leo, de la Lisabona – bietul de el a şi plătit deja.