Deznădejdea ca ultim refugiu

Trăiesc de-o viaţă din citit şi scris. Din biblioteci, arhive prăfoase, excerpte, manuscrise, dactilograme, şpalturi, corecturi, dedicaţii. Din cronici, recenzii, studii şi eseuri, ca şi din lene contemplativă, rumegare de idei, boiereasca (inevitabila) ardere a gazului şi fantazare cît cuprinde. În cazul nostru, cele nevăzute, meta-fizicele, fac substanţa şi temeiul celor vizibile. Trebuie să te porţi cu mintea ta – cu fantasmele, erudiţia, reveriile şi farmecul reflecţiei – exact ca dansatorul şi fotbalistul cu gleznele, ca violonistul şi pictorul cu mîinile, ca tenorul şi soprana cu gîtlejul, ca zugravul cu bidineaua, sau ca ţăranul cu hîrleţul şi sacii. Meseria ta, a noastră e duhul. 

Iar cu făpturi de-o aşa eterică întrupare (fireşte că nu de mine este vorba întîi de toate!) nu ţine să te-atingi cu cizma şi cazmaua. Cum poţi, tu, Stat român, să-mi ceri să mai predau cu dulce seninătate, la şcoală, romantismul, să dirijez ca un zeu o simfonie divină, să-mi dau doctoratul cu expresionismul bogumilic blagian, să prezint zilnic ori săptămînal, la radio şi televiziune, cărţi de poezie, romane, religie, politologie şi filozofie, făcînd piruete savante sau gingaşe prin istoria ideilor, dansînd ca fachirul printre stiluri, curente şi şcoli de gîndire, ori urcînd pe scenă, seară de seară, deghizat în Hamlet, Tartuffe sau Rică Venturiano, cînd tu – Statul român! – mă hărţuieşti, mă umileşti, mă şantajezi, îmi joci nervii în picioare şi mă ameninţi de luni de zile, de dimineaţă pînă seara, ca pe ultimul găinar, cu spectrul distrugător al Fiscului, cu demonii ghişeelor, ai declaraţiilor de venituri şi ai procentelor sufocante?!? 

În acest nenorocit război al Statului român cu Naţiunea română, unde spitalele arată şi miros a cavou, iar euthanasia pasivă se practică la scară naţională, unde şcolile sînt la un pas de cîrciumă, puşcărie şi bordel, iar mass-media urmăreşte cu diabolică tenacitate cretinizarea maselor şi ţiganizarea generală – e limpede că, faţă de cele intelectuale, domină calibanismul. 

Altfel spus, misologia. Doxofobia. Ura faţă de inteligenţă. Alergia la cultură, frumuseţe şi bun-simţ. Instinctualitatea bestială înzestrată din plin cu fobia la cumpătare meditativă şi eleganţă logică, în numele copitei, coarnelor şi balelor turbate. IMGB-ismul sinistru de la începutul anilor ’90, care pur şi simplu turbează la ideea de elită, rafinament, creaţie spirituală, armonie sufletească. 

Pe de-o parte, unde te întorci, dai de fatalism şi disforie, de spectrul falimentului, al ratării personale şi al disperării colective, de anxietate, nevroze, nesiguranţa zilei de mîine, divorţuri, avorturi, eşecuri, lehamite, sinucideri – totul într-o aiuritoare familiarizare cu dezastrul. 

De cealaltă parte, nu trece zi să nu auzi că acei 30 sau 100 de lei pe care-i primeşti pe un articol vor avea parte de 16, ba de 24, ba de 30 sau 35% impozit, şi că va trebui ca tu, scriitor şi gazetar opărit, să stai lunar la trei cozi, decavîndu-te să-ţi exfoliezi ceapa degerată, în vreme ce faianţarul, cizmarul, croitorul, zugravul, lăcătuşul, depanatorul TV, reparatorul de ţevi şi, în general, toată liota muncitorească umflă diafan, fără contract, chitanţe şi, fără să clipească, zeci de milioane, în totala sfidare a normelor fiscale. Asta, ca să nu mai spun de manelistul care ia-n trei minute cît iei tu într-un an şi stă călare pe Merţan în vila cu piscină, dînd vînjos cu sîc dintr-un Isarlîk de care nu mai poţi nici să rîzi, nici să plîngi. 

Pe fondul ăsta mi-a fost dat să citesc, în nr. 340, din 19 august, al Dilemei vechi, în dosarul dedicat „Speranţei“, articolul năucitor al lui Mircea Cărtărescu, intitulat (inexplicabil pentru mine) Entry. 

Poate cel mai admirat şi invidiat scriitor român de azi, de la adolescenţi la pensionari, tradus în douăzeci de ţări, multipremiat, călătorit, editat, reeditat, dramatizat şi comentat cu fervoare în toată Europa, poet, prozator la doi paşi de Premiul Nobel, eseist, cadru universitar, editorialist şi familist fericit, cu doi copii minunaţi, burse anuale în locuri de răsunet, demult devenit capitol intangibil de dicţionar şi istorie literară – ajunge să scrie aşa: „Am cincizeci şi patru de ani (...) Mi-a rămas, deci, o treime de viaţă (...) Am motive să cred că tot ce a fost bun s-a dus şi că va trebui de acuma să mă pregătesc pentru cine ştie ce încercări (...) Apogeul vieţii mele a fost la patruzeci de ani. Atunci am fost sus de tot, atît de sus cît mi-a fost dat să ajung. (...) Lumea s-a schimbat tulburător, ce era sus e acum jos, ce era de valoare e acum gunoi (...) Pentru mine, viaţa nu înseamnă contemplarea norilor, ci însăşi munca mea, fără de care nu simt că trăiesc (...) Am căzut la testul vieţii (...) Mă privesc acum: un om de cincizeci şi patru de ani care, probabil, n-a făcut nimic adevărat în viaţă...“ 

Pentru ca jubilativul Mircea Cărtărescu – ludicul parodic, seninul oniric, beatnicul insurgent atras de suprarealism şi psychedelic – să ajungă un degustător atît de înverşunat al apocalipsului propriu, a fost nevoie de o Românie pe măsură. De dispreţul naţional faţă de cultură, inteligenţă, talent. De desconsiderarea flagrantă, ostentativă a spiritului şi ethosului artistic. 

Cine, cum şi cît îşi asumă o atare vinovăţie faţă de, iată, cea mai severă expresie a fragilităţii noastre? 

O Vinovăţie care ne alungă medicii, ne alienează profesorii, ne exportă absolvenţii, ne alterează religia, ne profanează arhitectura, ne sfidează cultura, ne batjocoreşte agricultura, ne atrofiază musculatura etică, ne îndrăceşte şi ne livrează nevrozei suicidare! 

Pare că deznădejdea – supremul păcat, după judecata vechilor Părinţi! – ne-a devenit supremul refugiu. 

E drept? 

Nu e drept. 

Dar aşa pare că este! 

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.