Arte şi meserii

Am trăit săptămînile trecute o experienţă-limită, despre care scriu, printre aceste biografeme livreşti, mai ales pentru că, în ultimii ani, foarte mulţi români au trecut prin ea: reabilitarea termică a vechilor blocuri comuniste. Cum blocul în care locuiesc – aparţinînd pe vremuri Ministerului de Interne – nu era deloc delabrat, dar adăpostea uneori, iarna, în anumite camere, temperaturi şi şuierături de-a dreptul siberiene, m-am bucurat. M-am bucurat aşa de tare încît m-am gîndit (în ciuda unor avertismente raţionale şi mature) să împuşc doi iepuri: în timp ce primăria vopseşte faţada, să facem acelaşi lucru în interior, să recondiţionăm vechiul parchet, să-i colorăm camera fiicei noastre în culoarea din Twilight (Bella’s room), cum îşi doreşte de cînd s-a lansat seria vampiristă... Ar fi trebuit să fie simplu, a fost însă o pură demenţă. Nu doar pentru că, de obicei, o dată cu antamarea lucrărilor începe şi marea ţepuială, zilnica hăituire, tocarea sistematică a nervilor, banilor, timpului. Astea-s lucruri y compris de cum ieşi pe stradă, în România. Nu doar pentru că între meseriaşul de pe schela de afară (care-ţi bate-n geam dimineaţa la 7, că tot te vede dormind prin fereastra fără perdele, apoi pe la prînz, pentru apă, sau spre seară, „să aranjăm ceva cu aerul condiţionat“) şi meseriaşul din casă care, în preajma prînzului, devine nervos şi fumează cît nu s-a fumat în casa asta nici cînd mai fuma cineva – între cei doi poţi înnebuni scurt şi definitiv. Nici măcar pentru că nimeni nu respectă înţelegerile iniţiale. 

Marea porcărie a unei idei de felul ăsta, pe care o simţi direct în plexul solar, acolo unde se somatizează (cum scrie unul dintre cei mai interesanţi imunologi ai vremurilor noastre, Francisco Varela) umilinţa amestecată cu neputinţă şi furie, o intuieşti abia atunci cînd te trezeşti – toţi „meseriaşii“ au plecat, după săptămîni de demenţă, de mestecat praf şi făcut duş cu echipa (la uşă) – cu pereţii zugrăviţi aproximativ, cu uşile deja coşcovite, cu prizele (noi) sparte, cu parchetul scîrţîind şi lăsat cum era, în colţurile camerei. Şi ca să n-ai îndoieli că n-a fost doar un ghinion, pe dinafară, acolo unde lucrurile stăteau bine încă din ’62, cînd s-a făcut blocul, acum a apărut o gaură cît să bagi pumnul. 

Ce poţi să faci? Să mai chemi o echipă şi s-o iei de la capăt? Alt Nea Cutare cu copiii şi nepoţii: studentul face retuşurile, deşi n-a auzit de cuvîntul „şpaclu“, unul citeşte ziarul, ceilalţi vorbesc la telefon, iar Nea C. „coordonează“ pînă cînd reuşeşte să plece şi el, ca mulţi alţii, în Australia, unde se plăteşte mult mai bine ca aici... Să te duci la primărie şi să întrebi cum stă treaba cu noile găuri din zidul balconului, cu prelungirile pentru aer condiţionat fără de care motorul acestuia vine direct pe polistirenul cu care au căptuşit blocul, cu „glafurile“ – pervazele alea care n-au mai apărut dacă ai întrebat de factură? Mai bine o laşi baltă, sînt lucruri care se pot drege, la urma urmei – mi-a explicat soţul meu, persoana cea mai magnanimă pe care o cunosc –, cine poate face dintr-un manuscris prost bici, poate astupa şi o gaură, pe schele, poate reface o zugrăveală, poate raşcheta cu glaspapir cu granulaţie mare... Filologia, spre deosebire de alte meserii, te învaţă că orice se poate drege. 

Am stat şi m-am gîndit – ca să nu sar pe pereţii plini de cocoloaşe şi întreruperi – cînd am văzut ultima dată în România pe cineva care să-şi facă bine meseria. Nu mă gîndesc la exemple culturaliceşti, deşi ştiu doi redactori de meserie (şi vocaţie), cîţiva scriitori atît de meseriaşi încît pot scrie în orice condiţii, ba chiar şi un editor... Dar nu de arte era vorba, ci de obişnuinţa de a face bine un anumit lucru. De rutina sănătoasă şi cinstită. De abilităţi dobîndite deja, pe care le exerciţi la un anumit nivel din respect faţă de tine, ca să te numeşti meseriaş, nu cîrpaci. Ceva ce intră, la urma urmelor, în Decalog, între „nu fura“ şi „nu minţi“. 

Am citit de curînd cartea lui Ion Vianu, Amor intelectuallis, în care cea mai frumoasă meserie din lume era întemeiată pe „vocaţia îngrijirii“. Recentul scandal din sistemul medical a dat chiar acum o sinistră măsură a ce a mai rămas din această imponderabilă fără de care nu poţi rezista nopţi şi zile, singur şi nevăzut de nimeni, onest şi bun la căpătîiul unui străin. Vorbele multe şi interogaţiile televizate n-or să dea la o parte stratul de afacerism, cinism şi pură incompetenţă care s-a instalat, gros, în această zonă, ca în multe altele. De vreun an încoace aud sau trăiesc direct poveşti halucinante petrecute la cele mai înalte niveluri ale medicinii româneşti: profesori doctori care prescriu simultan tratamente incompatibile sau refuză consultaţia plătită deja pentru că analizele au fost făcute în altă clinică, ori chirurgi vestiţi care scot altceva decît trebuia scos, dacă tot era acolo. 

Nu ştiu care e diferenţa între aceşti profesori universitari doctori şi echipele care spoiau repede sau ciuruiau blocul meu cu bormaşinile. Ce deosebire o fi între ei şi avocatul care „construieşte“ cazul împreună cu poliţistul, mecanicul care nu-ţi strînge frînele după revizia maşinii, fotbalistul care nu vede mingea de zerourile sumei visate, scriitorul care conspectează stiluri şi teme, criticul care ştie „cît face“ fiecare cronică? Nu ştiu care-i diferenţa între profesorii care mimează (în spitale, dar şi în clinici hiperprivate, pe onorarii babane) îngrijirea bolnavilor şi zugravii cîrpaci peste care-am dat, dar ştiu un punct în care ei se întîlnesc. Atunci cînd pleacă din ţară, şi unii, şi ceilalţi se adaptează uimitor şi în scurt timp. Cînd operează într-o clinică elveţiană, acelaşi profesor ştie exact ce face (poate pentru că nu-i programează nimeni mai mult de trei intervenţii pe zi), la fel cum Nea Cutare îşi reînvaţă rapid meseria pe care-a uitat-o acasă, preocupat de trocuri, tunuri şi ţepe.