Pisica ruptă a lui Șalamov

Am citit săptămîna trecută o radicală „scrisoare către prieteni“ a lui Vasile Ernu intitulată „De la Gulag la stenograme sau cum am devenit radical“, un text radical mai ales în concluzii şi (lipsa de) alternativă, însă interesant prin tonul drastic şi prin perspectiva asupra unei (nu ştiu cît de reale) disoluţii a politicului la noi, în acest moment. M-a interesat această scrisoare apocaliptică din două motive: în primul rînd, datorită tonului direct şi implicat; în al doilea, datorită trimiterii la capodopera lui Varlam Şalamov, Povestiri din Kolîma. 

Vasile Ernu descrie o depresie generală pe care – cu minimă obiectivitate – nu poţi să n-o recunoşti în jur. Ne-am pomenit – fără să ştim prea bine cum şi cînd – în plin dezastru social, economic, politic. Trebuie să trăieşti în pur imaginar (nici măcar literar, căci literatura care se scrie îţi dă, cel mai adesea, alte motive de deprimare) ca să mai vezi o geană de lumină. Se pleacă din ţară pe capete, mai mult ca în toţi cei 20 de ani scurşi din decembrie 1989, se pleacă mai rău ca după mineriade, iar motivele par mai ales economice. În fond însă, motivul principal (aici sînt de acord cu V. Ernu) e pierderea speranţei şi a sensului, senzaţia că jocurile sînt definitiv jucate. Ştiu şi eu, ca Vasile Ernu, oameni care n-ar fi plecat niciodată din România sau care s-au întors cu iluziile intacte acum cîţiva ani ca să plece acum, cu ultimele puteri, oriunde văd cu ochii. Sînt de acord cu tabloul clinic al depresiunii mai degrabă omeneşti decît economice pe care o diagnostichează, cu ochi de prozator, Vasile Ernu, în România anului 2010. Nu văd însă legătura directă cu recentele stenograme din scandalul Vîntu şi, mai ales, mi-e foarte greu să le apropii pe acestea (şi, la o adică, situaţia noastră azi, în Europa civilizată) de gulagul polar din Kolîma anului 1938. Deşi, pot înţelege, literarmente, hiperbola profetică, exagerarea ilustratorie, radicalismul literar... 

Sîntem destui cei pe care ne-au îngreţoşat profund afişarea publică a unor convorbiri telefonice private, reluarea pe micile ecrane, cu intonaţie şi interpretare, cu accentuare în funcţie de efectul scontat, a unor discuţii din spaţiul personal. Nu e însă o premieră. Au mai existat, parcă, nişte stenograme care au făcut diferenţa la alegerile din 2004. Atunci a transpărut clar dispreţul noului schimb, postiliescian, pentru masele de manevră; acum apar – cu claritate şi o nouă doză de caraghioslîc – relaţiile de putere dintre patronii de presă şi jurnaliştii din trusturile controlate de aceştia. Şi totuşi, atunci cînd ascultăm vechea piesă cu noi accente, aşezaţi comod în fotoliu, ar trebui să ne punem măcar o secundă în locul victimelor colaterale ale acestui scandal. Să ne întrebăm dacă tot ce vorbim, oricînd şi cu oricine, ar putea ajunge la urechile tuturor şi ar putea fi interpretat oricum. Trăim, totuşi, într-o ţară în care legile sînt făcute şi votate la comandă, iar în ciuda acestui fapt, 51% din populaţie susţine reintroducerea pedepsei cu moartea – adică, încrederea vitală în sistemul judiciar... 

Şi aşa ajung la motivul esenţial al acestor consideraţii: apropierea între Kolîma anului 1938 (anul cel mai crîncen, după Şalamov) şi România anului 2010. Apropierea ar fi motivată, spune Ernu, de apariţia, atunci şi acum, a unor blatnoi (bandiţi, ne-oameni) care-şi impun punctul de vedere cu forţa, atrăgînd astfel „disoluţia politicului“, a minimelor reguli. Din cîte-mi amintesc, Kolîma lui Şalomov era, pentru cei mai mulţi dintre cei care ajungeau acolo, anticamera sigură a morţii, tărîmul „celor trei D: demenţă, diaree, distrofie“, zona sinistră a „terminaţilor“, a celor care-şi vedeau zilnic moartea cu ochii. Era zona extrem siberiană (de peste două mări, mai aproape de Polul Nord decît de continent) a totalei extenuări şi a completei nepăsări pentru celălalt. Era iarna permanentă, cu un ger de -50 de grade Celsius, în care îngheţau scuipatul în aer şi sufletele în cei încă vii. Să fim serioşi! Putem vorbi – cu destulă îndreptăţire – despre nepăsarea din jurul nostru, despre corupţie şi sistem clientelar, despre lipsa de sens şi perspectivă. E însă o impietate să folosim, chiar şi din disperare, lagărul de exterminare în care canibalismul (celor evadaţi, mai ales, cînd unul dintre deţinuţi era luat „pentru fript“) nu era o raritate, în care cel mai neutru cuvînt putea fi considerat trădare de ţară, adică moarte pe loc, în care se produsese disoluţia omenescului, nu doar cea a politicului. 

La urma urmelor, îl invocăm atît de des pe Şalamov pentru că, fiind un extraordinar scriitor, ne captează – mai ales cînd ne simţim în situaţii fără ieşire, precum cea pe care o trăim azi – în propriul univers deopotrivă ficţional şi concentraţionar. Simţim, citindu-l, că facem parte din aceeaşi lume, din acelaşi prezent obsedant şi acesta este unul dintre efectele „de realitate“ ale adevăratei literaturi. Sîntem însă, cu bandiţii noştri cu tot, la milioane de ani lumină de iadul kolîmian, şi chiar la enormă distanţă de „lagărul minunat“ al lui Soljeniţîn, în care (îi reproşa Şalamov acestuia, într-o scrisoare) nu existau păduchi şi borfaşi-criminali, în schimb existau linguri şi (miracol!) mai trăia încă o pisică (prima hrană în orice lagăr şalomovian). Aşa încît, pînă mai dispunem – liberi şi neascultaţi – de pisicile noastre, să nu-l invocăm prea uşor pe Şalamov. Măcar pentru că asta l-ar fi enervat groaznic.