Nobelul dăunează grav stilului?

Întrebat, într-un interviu de la sfîrşitul lui august, dacă se gîndeşte vreodată la Premiul Nobel pentru literatură, Llosa a răspuns ironic: „Mulţi scriitori îşi pierd, cu vremea, luciditatea şi spiritul critic, transformîndu-se încă din viaţă în statui. A te gîndi la Premiul Nobel dăunează grav stilului“. După ce a luat, totuşi, marele premiu, de atîta vreme aşteptat de toată lumea, Llosa l-a atribuit mai degrabă recunoaşterii importanţei limbii spaniole decît „cartografierii structurilor puterii şi incisivelor imagini ale rezistenţei, răzvrătirii şi înfrîngerii individuale“, cum a motivat juriul suedez. 

Cine i-a citit cărţile – cîteva excepţionale, altele doar interesante, dar toate impecabile scriitoriceşte, aparţinînd, în mod evident, unuia dintre cei mai inventivi scriitori din toate timpurile – ştie prea bine în ce măsură Llosa este un mare meseriaş al scrisului. Ca mulţi alţi scriitori latino-americani, Llosa a scris adesea despre cum se scrie (unele cărţi în colaborare cu Márquez, Cortázar sau Oscar Collazos), a ţinut cursuri de teorie literară în toată lumea, continuînd să scrie romane, povestiri, eseuri politice (deşi, nu-i aşa, „literatura şi politica se exclud reciproc“) sau piese de teatru. Despre cărţile lui s-au scris biblioteci întregi şi sute de lucrări de doctorat care mai de care mai docte. Modelele, începuturile realiste, găsirea propriei voci o dată cu romanul Casa verde, cele trei perioade de creaţie, novela total spre care a tins din prima clipă, umorul demenţial – sînt lucruri atît de repetate încît ajungi să te întrebi ce s-ar mai putea spune despre M.V.L. dincolo de analizele naratologice, biografice, genetice bine asezonate cu convingerile autorului, aflat mereu cu un pas înaintea criticilor săi. Ce-ar mai fi fost de spus după Istoria secretă a unui roman, după Orgia perpetuă, după Între Sartre şi Camus, după Adevărul minciunilor sau după memoriile intitulate Peştele în apă, care au reuşit să le devanseze pe cele ale lui Márquez (rivalitatea şi prietenia celor doi alternînd sado-comic şi intrînd cu acest premiu, luat de Márquez demult, într-o nouă epocă)? 

 Profesorul de striptease invers 

Scrisorile către un tînăr romancier, traduse (în 2003, de Mihai Cantuniari) şi în româneşte, spun mai mult decît au făcut-o zeci de studii docte despre amestecul acela inefabil de talent, forţă, coerenţă şi putere de convingere adunate în Mario Vargas Llosa. Mobilul profund al acestor douăsprezece scrisori este identificarea, la fel ca în scrisorile lui Rilke către Franz Kappus. Tînărul romancier căruia „bătrînul“ scriitor celebru îi scrie nu e altul decît răzvrătitul de la colegiul militar Leoncio Prado din Lima, exilatul la Paris, provocatorul scandalului matrimonial povestit în Mătuşa Julia şi condeierul. Sau doar îi seamănă teribil acestuia. Lăsînd la o parte carnea întîmplărilor, mobilurile profunde, declicurile decisive care l-au pus pe fantasmagoricul drum al scrisului, Llosa îi prospectează tînărului ucenic în ale scrisului o zonă accidentată, riscantă şi ingrată în care anumite fiinţe dotate cu ceea ce se numeşte vocaţie sînt obligate (interior) să ajungă. Realismul sceptic, îndoiala metodologică şi cel mai fin umor se împletesc în toate aceste povestiri ontologice, începînd cu definirea vocaţiei: „Deşi cred că vocaţia literară nu este ceva fatidic, înscris în genele viitorilor scriitori, şi în ciuda faptului că sînt convins că disciplina şi perseverenţa pot în unele cazuri să producă geniul, am ajuns la convingerea că vocaţia literară nu se poate explica numai în termenii alegerii libere“. 

Dar cum probez ce nu pot alege liber? – întreabă retoric tînărul scriitor, cu spectrul eşecului în faţă. „Prin felul în care simţi“, îi răspunde retoric şi vag Scriitorul. Cînd te simţi locuit de ceva pentru care faci tot ce faci, la fel cum unele doamne din secolul al XIX-lea se simţeau locuite de tenia pe care o înghiţeau ca să nu se îngraşe, iar dacă acel ceva te face mai degrabă scriitor decît criminal în serie... ţi-ai găsit vocaţia. Mai ironic decît Rilke, mai tehnic (căci proza are nevoie nu doar de „cratere“, ci şi de timpi morţi), dar la fel de intransigent cu nechemaţii, Llosa vede intrarea în literatură ca admiterea într-un ordin religios. „Dar de unde vin istoriile povestite în romane?“, se întreabă grăbit nubilul scriitor, ca puştii bîntuiţi de dilema venirii lor pe lume. „Romancierul se hrăneşte din sine însuşi, precum catoblepasul, animalul acela mitic care îi apare Sfîntului Anton în romanul lui Flaubert, recreat apoi de Borges în Manual de zoologie fantastică“ – îi răspunde metaforic profesorul de „striptease invers“, ştiind bine, la fel ca Gombrowicz, că puterea de convingere, coerenţa, eficienţa scriiturii sînt calităţi ale formei şi nu ale istoriilor povestite, oricît de insolite ar fi acestea. 

Romanul epistolar al lui Llosa reciclează forme cunoscute, aminteşte, printr-o grilă de lectură personală, legile ficţiunii, timpii ei vii şi cei morţi, mutaţiile spaţiale, temporale şi acelea ale nivelului de realitate. Nu e de mirare că alături de cărţile teoretice stau zecile de romane ale lui Llosa, diferite ca stil şi formă, asemenea ca eficienţă creatoare şi putere de convingere. La cel mai cunoscut scriitor peruvian al zilelor noastre şi ultimul premiant Nobel pentru literatură, resortul catoblepasului este dublat de mecanismul-iederă al criticii şi teoriei, iar cel al creatorului – de o nevoie permanentă de obiectivare.