Gratiile libertății

● Matei Vişniec, Domnul K. eliberat, Editura Cartea Românească, 2010. 

În volumul de poezie Oraşul cu un singur locuitor (1982), Matei Vişniec publica un poem ciudat intitulat „Era o zi ploioasă, domnule judecător“ în care o voce (un posibil Autor?) îşi mărturiseşte, la proces, vina de a fi fost ispitit de o crimă la întîmplare, deci simbolică, într-un moment de derivă existenţială: „era o zi groaznică, domnule judecător, o zi / cum numai o dată la o sută de ani / le este dată fiinţelor, o zi ca un tub uriaş / în care se ciocnesc toate trenurile /.../ şi atunci am ieşit în stradă, domnule judecător / şi am tras două gloanţe / în primul om care mi-a ieşit în faţă / şi care s-a întîmplat să fiţi dumneavoastră, Joseph K.“. Stranietatea (şi, fireşte, frumuseţea) poemului vine, mai ales, din ambiguitatea identităţii interlocutorului al şi-aşa misteriosului inculpat: confesiunea are loc în prezenţa victimei arbitrare (adică a unui Joseph K. supravieţuitor norocos, „absolvit“ de moarte conform nevinovăţiei sale) sau acesta este, de fapt, una şi aceeaşi persoană cu judecătorul, pus în situaţia de a-şi ierta aproapele rătăcit? Cu alte cuvinte, este Joseph K. o victimă/un sacrificat, o instanţă sau şi una, şi alta? 

Personajul K. este „împrumutat“ şi într-un alt poem din volumul Înţeleptul la ora de ceai (1984), aşa cum, în general, mai toate piesele de teatru scrise, pînă în anii ’90, de Matei Vişniec sînt pline de sugestii kafkiene, dar abia acum aflăm că, de fapt, scriitorul a început şi un roman inspirat de acest personaj, încă din 1988, imediat după plecarea sa din ţară. Domnul K. eliberat este, conform propriei mărturisiri a autorului, inspirat de trauma personală a eliberării din realitatea comunistă kafkiană. Încă de la primele rînduri ale cărţii urmărim nu şocul privării nemotivate de libertate, al arestării şi captivităţii abuzive, ci şocul eliberării, la fel de inexplicabile, a personajului numit, de data aceasta, Koseph J., a cărui vină rămîne în continuare obscură. Aflăm doar că trecuseră „ceva ani buni“ de la condamnare. Dat fiind că eliberarea nu este propriu-zis anunţată, ci doar sugerată prin încetarea oricărei forme de coerciţie carcerală, Koseph J. este confuz şi circumspect. Fiind eliberat, dar nu şi obligat să părăsească penitenciarul, „conştiinciosul şi disciplinatul“ deţinut nu îndrăzneşte sau nu e pregătit să plece şi se foloseşte de amabilitatea bruscă a gardienilor, dar şi de pretextul lentorii (de fapt, al amînării) procedurii de înapoiere a hainelor, pentru a explora liber colonia penitenciară devenită în timp unica lui realitate. Însingurat în condiţia sa precipitată de individ liber pentru care libertatea subită nu are deocamdată sens, Koseph J. se integrează, mental, personalului de cealaltă parte a gratiilor, astfel că, în momentul în care descoperă că una din porţile închisorii rămăsese deschisă, se simte „nu ştie nici el de ce, responsabil“, iar cînd vine noaptea şi rămîne „închis“ în afara zidurilor este deopotrivă furios şi deznădăjduit. Raportul captivităţii devine, astfel, relativ. Nu cumva gardienii, bucătăreasa, magazinerul şi directorul închisorii (un individ izolat şi inaccesibil), nu cumva ei, cei lipsiţi cu totul de speranţa că într-o zi vor avea dreptul şi la o altă viaţă, sînt adevăraţii captivi în postura lor de „umbre“ ale deţinuţilor? 

Cînd cineva evadează, Koseph J. se trezeşte în postura de gardian provizoriu şi, astfel, descoperă nu doar frica pe care o provoacă automat celorlalţi deţinuţi, dar şi supuşenia lor totală şi inexplicabilă. Ca şi cum vina, pedeapsa şi captivitate ar fi nu doar dincolo de orice îndoială şi revoltă, dar un destin şi o raţiune în sine, constatare care-i dizolvă fostului deţinut „panica şi ruşinea“ iniţiale transformîndu-i timiditatea în agresivitate. Căci autoritatea aduce cu sine tentaţia controlului, a posedării violente şi gratuite. Cînd Koseph J. îl loveşte gratuit, dintr-un instinct inexplicabil şi din întîmplare, tocmai pe deţinutul care-i luase locul în fosta lui celulă, avem, în sfîrşit, dovada şi natura Vinei: orice individ poate fi un tiran dacă are instrumentele şi forţa necesare. (Ca o paranteză, acesta este şi subiectul filmului Das Experiment al regizorului Oliver Hirschbiegel.) Vina (kafkiană) este, de fapt, intrinsecă naturii umane -  vina este potenţială, un păcat primordial de neispăşit şi o condiţie de nedepăşit. Teribilul pasaj oferă o posibilă cheie de interpretare poemului din 1982: complexul vinovăţiei potenţiale. Joseph K. este şi atacatorul, şi victima, şi instanţa – un (posibil) vinovat cu dreptul de a (se) pedepsi şi de a (se) ierta.

Romanul putea foarte bine să se încheie (şi) aici, dar Koseph J. îşi continuă aventura şi descoperă că, de fapt, nu e singurul care parazitează penitenciarul. Din acelaşi motiv al inadaptării la realitatea de afară, toţi evadaţii din anii trecuţi locuiesc, într-o aripă ascunsă a închisorii, ca o comunitate, hrănindu-se cu resturi şi gunoaie. Mai mult, atîta timp cît pentru gardieni nu există indivizi, ci doar cantităţi (nişte numere în celule), e posibilă substituţia permanentă între deţinuţi şi evadaţi: infirmeria este spaţiul unde are loc schimbul dintre bolnavii coloniei penitenciare (care aleg libertatea clandestină) şi bolnavii comunităţii „eliberate“ (care preferă sănătatea şi hrana). Spre final, prin discuţiile în gol despre vot, principii şi egalitarism din sînul comunităţii de evadaţi, ale căror reguli, constrîngeri şi privaţiuni sînt cu adevărat drastice, romanul schimbă accentele parabolice cu cele distopice: egalitarismul nu e dezirabil, violenţa însoţeşte demagogia, iar ideologia e doar un instrument de control. Romanul se încheie rotund cu Koseph J. substituindu-se, în infirmerie, unui deţinut pentru a ajunge din nou în fosta sa celulă. Poate că orice sistem este o chestiune de (in)adaptare şi oferă doar forme alternative de captivitate, poate că nu există ieşire din realitate, iar libertatea e doar o chestiune mentală, dar regimul carceral individual este, totuşi, mai suportabil decît cel colectiv unde moartea însăşi este resimţită ca un act de trădare şi abdicare de la principiile comunităţii. 

Însuşindu-şi bine maniera kafkiană, Matei Vişniec a adăugat tensiunii absurdului întunecat şi un vag lirism oniric, romanul păstrînd, prin anumite motive şi personaje, mărcile propriei literaturi. Din păcate, trimiterea atît de directă a personajului său la cel kafkian are ceva gratuit (permutarea onomastică este facilă şi, apropo, dacă personajul se cheamă Koseph J., titlul n-ar fi trebuit să fie Domnul J. eliberat?), iar unele fraze sînt mult prea explicite (de pildă, aceasta: „Fragilitatea liniei de demarcaţie dintre cele două lumi era de natură să înnebunească pe oricine“) şi nu-şi au locul într-un astfel de roman care funcţionează prin sugestii, vag şi chiar obscur. Pe alocuri, romanul pare, din păcate, un Kafka pe înţelesul tuturor.