Cartea limitei
Între cărţile Ilenei Mălăncioiu, Sora mea de dincolo are un loc liminal. Provocat de o tragedie biografică – moartea surorii mai mici, la doar 33 de ani –, volumul apărut în 1980 şi reeditat recent a părut multora o formă (atipică pentru poetă) de recurs la real şi biografic. Chiar Ileana Mălăncioiu spunea, în convorbirile cu Daniel Cristea-Enache din Recursul la memorie, că este un volum „scris simplu şi direct, făcînd abstracţie de tot ce ştiam despre poezie“. Şi totuşi, în simplitatea sa terapeutică, de kaddish liminal, Sora mea de dincolo instituie definitiv, în poezia sa şi în istoria poeziei româneşti postbelice, o formă de cunoaştere directă a limitei, o experienţă nemijlocită, în propria carne, a acelui „dincolo“, o frecventare a infrecventabilului. Deloc întîmplător, un poet de o factură atît de diferită de cea a Ilenei Mălăncioiu cum e M. Ivănescu a scris de mai multe ori despre această carte, iar lui Noica, în ciuda condescendenţei sale pentru literatură, i s-a părut „o carte adevărată“. Desigur, nu întîmplător această carte de răscruce, ale cărei ecouri pot fi descoperite în toate celelalte cărţi ale poetei, este reeditată acum, în plin biografism autoficţionar, într-o perioadă literară mai dedicată realului, adevărului faptelor decît anii ’80. Sora mea de dincolo atinge – într-adevăr, de dincolo de poezie, dar prin esenţializare ritmică şi imaginară – un loc al omenescului care este abia în al doilea rînd cel al suferinţei personale, al împărtăşirii unei experienţe proprii de o sfîşietoare intensitate.
Punctul nodal, ganglionul nervos atins în cititor cu o ansă poetică foarte fină este aici o experienţă a numinosului, o presimţire senzorială a misterului de după moarte. Poezia de o „sacerdotală gravitate“ (pe care o descoperea Lucian Raicu în Linia vieţii, de pildă) îşi va avea în această experienţă (de identificare) personală o îndreptăţire dramatică. Poeta va „oficia“ de la nivelul acestei experienţe directe şi în Urcarea muntelui, căutînd un adevăr nu doar etic, ci şi transcendent. Iată de ce poemul cu care începe Sora mea de dincolo e în egală măsură Golgota proprie şi prevestirea nenorocirii României acelor ani: „Muntele nu mai era acelaşi munte / parcă nu mai era făcut să fie urcat / bărbatul care-l străbătea plîngînd / parcă nu mai era acelaşi bărbat / căruia îi spuneam tată / şi îi urmam paşii pe rînd / totul era de nerecunoscut / căci tata urca muntele plîngînd. / Înaintea lui mergea sora noastră / curata şi nevinovata / şi-mi părea rău că stă cu zîmbetul pe buze / cînd plînge tata. / Smerită m-am rugat să fie iertată / şi am urcat încet îngînînd / în numele tatălui nostru din cer / şi al celui de pe pămînt“. Dar între acest oracol (în egală măsură personal, al operei proprii, şi general, cvasipolitic) şi lagărul de concentrare din poemul ce încheie acest volum există o amănunţită şi crîncenă obişnuire cu moartea, străbătută de fulguraţii numinoase (în tonuri bacoviene, argheziene sau populare) ale unei (posibile) realităţi de dincolo. O realitate ce nu poate fi încă numită, descrisă, privită în faţă, dar care e întrevăzută mai ales în accesele de vitalitate: „Ce vesele cîntece cîntau / cele zece femei din spital / în acea duminică de lăsata secului / ce carnaval / cu măştile lipite de obrajii supţi / şi tu ce voce aveai cînd mi-ai spus: uite, mă ţin de cuvînt, nu mai plîng / uite, tristeţea s-a dus. / Căci pînă şi tristeţea se dusese / cînd moartea începuse să secere / în fiecare zi pe cineva / şi voi cîntaţi cîntece de petrecere / într-un mod îngrozitor de firesc / şi toată lumea se cutremura de veselia / din acel salon strîmt şi întunecos / de la spitalul Filantropia“.
Lunga litanie pe care o alcătuiesc poemele din Sora mea de dincolo conţine, în fond, chiar şi în cele mai concrete şi mai sfîşietoare momente ale sale, un dialog cu sora pierdută, cu sufletul ei presimţit încă în preajmă, în cele 40 de zile de după moarte, aşa cum va scrie, mai tîrziu, şi Matei Călinescu în Portretul lui M: „În patruzeci de ani n-am învăţat / cît am învăţat în cele patruzeci de zile / cînd nu mai aveam nevoie / de nici o învăţătură. / Nu trebuia decît să ştiu să merg / pînă la capăt şi să-mi dau drumul / în viaţa de după aceea / ca pe marginea altei prăpăstii. / Mergeam de dimineaţa pînă seara / şi mă gîndeam cum tu nu mai ştii / nici măcar să mergi şi cum ai să înveţi / numai în cele patruzeci de zile / cît au învăţat alţii / în patruzeci de milioane de ani / cînd nu mai aveau nevoie de nici o învăţătură“.
E un dialog inegal, care va continua – dincolo de vindecarea rănii şi dincolo de terapia doliului – în toate cărţile de mai apoi ale Ilenei Mălăncioiu. În mod firesc, Călătorie spre mine însămi (1987), un volum de proze şi eseuri, va începe cu transcrierea unui vis premonitoriu într-o proză – şi ea dialogic-inegală, căci vorbelor li se răspunde cu gesturi – intitulată „Călătorie cu sora mea“: „...tu ai dat florile la o parte şi te-ai ridicat încet în picioare şi-ai făcut cîţiva paşi printre noi şi te-ai aşezat liniştită pe locul rezervat de lîngă fereastră. Nimeni n-a spus nimic căci fiecare, de spaimă, s-a închis în el însuşi definitiv, aşa cum s-ar închide în pămînt. Eu însămi doar m-am pipăit încet de sus pînă jos şi cînd mi-am dat seama că nu-mi mai simt mîinile şi picioarele, m-am aşezat încet în locul tău. Ai grijă, am mai apucat să-ţi spun, să nu uiţi unde trebuie să coborîm. Vezi că acolo ne aşteaptă tata“.
Arheologia subiectivă din Sora mea de dincolo a provocat, nu doar în scrisul poetei, dar şi în raportarea sa adevărată la viaţă, o adevărată implozie. Citită azi, ea şi-a păstrat inalterată forţa de coagulare a sinelui în plin dezastru personal şi general. S-ar putea să fie lucrul de care avem – şi acum – enormă nevoie.
