Flashback-uri friburgheze
Am locuit cîţiva ani într-un orăşel elveţian faţă de care am căpătat un sentiment neclar abia la întoarcerea în România: de cîte ori mă simt prinsă în capcana „patriei“, apelez la cîteva flashuri elveţiene ca la nişte amintiri dintr-o copilărie ideală. Tot ce nu văzusem bine atunci, în tipicul tîrguşor helvet dintr-un canton catolic, am început să-mi amintesc nostalgic de cum am dat de amestecul hiperrealist al Bucureştilor. Dar nu biblioteca pe cîteva niveluri (subterane) prin care te puteai plimba cu bibliomobilul ca prin paradisul lui Borges, nu cafeneaua Payot unde găseai cărţi apărute ieri la Paris şi nici măcar minunata ciocolaterie Villars Maître Chocolatier (unde am zăbovit mai mult decît oriunde, căci acolo se fac, manual, ultimele bomboane din lume cu trei straturi de marţipan şi vişină în mijloc) îmi bîntuie şi acum reveriile.
Existau pe atunci, la mijlocul anilor ’90, trei locuri esenţial friburgheze care n-ar putea exista niciunde altundeva. Sau n-ar fi putut avea la fel de multă încărcătură simbolică pentru mine în acel moment. În primul rînd, vechiul pension La Chassotte, aflat la capătul dinspre Givisiez al oraşului, o fostă şcoală catolică internaţională pentru străini care, cu timpul, devenise – în ciuda prestigiului trecut – o pensiune cu un aer uşor horror, mai ales în nopţile de toamnă tîrzie, cînd se trînteau obloanele şi cînd dinspre autostradă se auzeau rafale de vînt şi şuierături de motoare. Am locuit acolo mai puţin de o lună (prima, din păcate), suficient cît să asociez mereu Fribourg-ul cu lungile culoare întunecate (de unde se auzea mereu cineva strigînd: „Salvatore!“), camerele gigantice de la parter şi ferma de animale din spatele parcului. În prima săptămînă n-am văzut nici un om în afara administratorului, pe care-l chema suficient de complicat încît să-l botezăm Şasotă. Bucătăria enormă, unde pe vremuri se gătea în cantităţi industriale, era, în continuare, plină de marmite gigantice, scoase din uz, şi rasteluri de vase pe care erau lipite afişe înduioşătoare gramatical: „Ne pas tuche! Prive! Salvatore“. Abia în weekend, deja neliniştiţi – eu şi prietenul meu – de ubicuitatea unui Salvatore invizibil, ne-am ciocnit, pe scări, de un ticinez deloc fioros, înarmat cu o bărdacă de Chianti şi un castron de creveţi. Ne-a invitat în marea bucătărie şi ne-a explicat aplicat cum se fac adevăraţii creveţi ticinezi. Apoi ne-a invitat la masă şi, printre poveştile despre cei trei copii mici care-l aşteaptă acasă, ne-a explicat de ce, pentru nimic în lume, nu trebuia să coborîm noaptea în bucătăria pensionului, construit pe locul unui vechi cimitir. Nici dacă auzim zgomote; de fapt, mai ales atunci...
Tot în primele săptămîni, după ce ne mutaserăm din pensionul privat al lui Salvatore, l-am cunoscut pe Noël Ruffieux – protectorul românilor, ruşilor, sîrbilor, grecilor ajunşi, în orice fel şi în orice timpuri, în cantonul friburghez. Era profesor de franceză la Colegiul Sainte-Croix de pe Bulevardul Pérolles şi, mai ales, întemeietorul minusculei biserici ortodoxe, cît o sală de clasă, din acelaşi liceu. Fusese călugăr benedictin, apoi se îndrăgostise de o colegă de universitate, părăsise mănăstirea, se căsătoriseră şi aveau patru copii, acum mari. Era o legendă printre esticii din oraş, legendă întrecută doar de prezenţa lui tonică, vie, apropiată. Avea o uluitoare capacitate de a nu vedea decît binele şi de a explica – rîzînd şi depăşind, în felul ăsta, orice adversitate – în ce măsură răul făcut de oameni nu e decît o trecătoare formă de ignoranţă. Nu l-am văzut niciodată supărat în toţi anii aceia – deşi i se întîmplaseră destule – şi nu mi-l pot aminti decît rîzînd şi îndemnîndu-i pe românii, ruşii, sîrbii etc. aterizaţi la Fribourg ca pe Lună, să încerce vinul grecesc şi pasca rusească.
În fine, exista la Fribourg un funicular miniatural, propulsat cu ajutorul apelor menajere – desigur, nu singurul din Europa, deşi aşa se zice –, care unea abrupt centrul vechi cu centrul nou al oraşului. Drumul dura mai puţin de două minute, iar alternativa era cea a unui ocol serios cu autobuzul. Luam, aşadar, funicularul ca să ajung la Providence, sanatoriul unde mai făceam pe sora medicală în vacanţe. La şase punct se punea în mişcare, hurducîndu-se, pufnind din rărunchi şi despicînd apele pestilenţiale în care-şi spălaseră friburghezii şosetele. La cîrmă – impasibil, imperturbabil, inclasabil – se afla un domn grizonat, cu mustaţă, un soi de general în retragere purtînd, pentru amuzament, uniforma Societăţii de Transport Friburghez. Un epigon al căpitanului de pe Titanic. Ne salutam, ne aşezam cuminţi pe băncuţele lustruite. Cu două secunde înainte de pornire bloca accesul cu o bară metalică şi spunea invariabil: „Tout le monde à bord!“. Apoi devenea sprinţar, se diviza în doi-trei mateloţi, închidea uşile, schimba macazul, rotea timona şi se regrupa de îndată ce începea să plutească pe panta mărginită de copaci şi iarbă al cărei capăt se vedea la doar 200 de metri.
Am călătorit aşa luni de-a rîndul. Uneori, dimineaţa, eram unicul pasager; nimic nu se schimba. O dată m-a aşteptat. Mă oprisem la automatul de lîngă intrare să fac nişte poze „la minut“. Povestea se lungea, m-am hotărît să renunţ, am scos capul de după perdea şi l-am văzut lîngă mine, departe de propria-i navă, drept şi cumva încurcat: „Tout le monde à bord!“. Atunci a fost drumul cel mai lung. Stăteam în cabina de lemn mirosind a brad şi a zoaie menajere, un miros suprapus şi perfect detaşabil: scîndură şi secreţii. Străbăteam Styxul, cu un funicular încropit – ca în legendă – din copite de cai şi catîri, condus de un Caron helvet şi imperativ. Muream de frică.
Cu două zile înainte de a pleca la Bucureşti „am coborît“ pentru ultima dată: 6 punct – „Tout le monde à bord!“ – zdrang-pufff-pleosc! Am salutat şi am dat s-o tai de partea cealaltă a Fribourg-ului, cînd aud un „Madame!“ pe cît de imperativ, pe atît de timid. Îmi scăpase un pix negru, iar generalul voia să mi-l returneze. Un pix pe care-l mai am şi acum, cu o inscripţie argintie: Caron, sau Canon, ce mai contează?
