„Împreună” - ce utopic sună asta în românește!

Nr. 3, din septembrie 2009 (nu 2010, cum greşit am scris aici săptămîna trecută, amportat de patosul pledoariei) al revistei Urbanism cuprinde, între multe alte pagini substanţiale dedicate Bucureştilor, o masă rotundă pe tema statutului arhitectonic al Capitalei. Participă, în ordinea intervenţiilor, Alexandru Sandu, Doina Cristea, Ileana Tureanu, Alexandru Beldiman, Călin Negoescu, Gheorghe Pătraşcu, Sefcati Abduraim, Eugen Ionescu, Katiuşa Ivanov, Vlad Cavarnali, Gabriel Pascariu, Laurenţiu Ploşceanu, Ştefan Dumitraşcu, Anca Ginavar, Oliver Velescu. Cu excepţia dlui Beldiman – pe care-l admir de cînd i-am citit (şi, apoi, citat) un strălucitor eseu despre virtuţile dealului „magnetic“ al Filaretului, după care ne-am întîlnit la o emisiune TV a lui Vlad Zografi croită pe tiparele paseismului valah – toate celelalte nume, în absenţa unui CV cît de mic, l-au lăsat în ceaţă pe neofitul întru arhitectură care sînt. Recunosc, mă mişc în context precum puricele pe elefant, astfel încît n-am avut decît să citesc intervenţiile şi să optez instinctiv cu cine simpatizez şi de cine mă despart. 

Cum, oare, să fiu de acord cu persiflarea limbajului gazetăresc, pentru care formule (cît se poate de justificate) de genul: „monştrii de oţel şi sticlă care ne strivesc oraşul“ sînt considerate „atacuri care ar trebui contracarate de o replică mai organizată“ – după cum susţine Călin Negoescu? Pentru d-sa „oamenii care fac aceste atacuri trebuie să înţeleagă că nu este o dovadă de cultură să negi, să urăşti din principiu clădirile înalte, ci dimpotrivă, o dovadă de incultură, de neînţelegere“. Ei bine, dinspre incultura mea vine întrebarea echivalentă: cît de motivat-cultural este dispreţul multor arhitecţi faţă de specificul arhitectural bucureştean, care desfide în chip esenţial cultul enormului geometric? Cît de justificată este ura unor arhitecţi – aliaţi cu nesaţiul dezvoltatorilor şi dedulciţi la arghirofilia investitorilor – faţă de dulceaţa, calda intimitate, armonia şi nobila svelteţe a stilului neoromânesc? Nu inventez nimic. I-am văzut şi auzit cu groază la întîlnirile iniţiate la „Capşa“ de Jurnalul naţional, la reuniunile organizate de frumoasa ardoare a lui Nicolae Şt. Noica faţă de tradiţia locuirii bucureştene, pe cînd luptam pentru refacerea Teatrului Mare şi stăvilirea Novotelului, ori pentru deturnarea elanului megalomaniac de strivire a Pieţei Palatului, a Cişmigiului ş.a.m.d. către refacerea Centrului istoric, aşa cum se întîmplă în toate capitalele europene care-şi respectă blazonul. I-am auzit decretînd mizeria clădirilor bucureştene, uriaşul risc seismic, generalizînd şubrezenia, vituperînd improvizaţia, neomogenitatea etc., ceea ce ne condamnă fatalmente, vezi Doamne, la raderea totală a trecutului de pe hartă şi înlocuirea lui cu prezentul fără identitate şi viitorul SF. „E timpul să avem şi noi o capitală europeană“ – a spus unul dintre şefii decizionali în domeniu, de la Primărie. Atunci, cum să nu considere Gheorghe Pătraşcu „demonizarea clădirilor înalte o problemă falsă“? Ce-i drept, observă numaidecît că „lucrurile au fost scăpate din mînă“ şi că „sper că vom reuşi să temperăm în timp această deviaţie generată, bineînţeles, de presiunea privată. Nu e cazul să demonizăm nici privatul, nici clădirea înaltă, dar există nişte limite“. 

Păi, tocmai aceste limite sînt, pe bună dreptate, exaltate de acel limbaj gazetăresc taxat drept „incultură“ şi „neînţelegere“ de dl Negoescu. Dacă se mai lasă cîţiva ani libertatea PUZ-urilor, care, într-un haos bine organizat, calcă-n picioare tradiţia Locului în numele Nimicului transnaţional, n-o să mai avem ce dărîma. Poate-o să facem zonă rezidenţială cu iahturi la scară în locul Muzeului Satului – şi cazinou plus multiplex la MŢR, de ce nu? 

I-auziţi ce spune Vlad Cavarnali: „De ce ne sperie clădirile înalte? Este o întrebare pe care ar trebui să o pun presei. Clădirile înalte nu ar trebui să ne sperie, ci dimpotrivă, ar trebui încurajată construirea lor şi amplasamentele lor foarte bine studiate. Este o problemă de topografie a oraşului, pe care ar trebui să o simţim, să o intuim şi să implantăm aceste clădiri acolo unde este necesar şi indicat să o facem“. 

Indicat – da. Necesar – nu. Indicat e zgîrienorismul către centura oraşului, ca în zona pariziană Défense, ori ca la Lisabona. Altminteri, la Bucureşti, „necesarul“ se doreşte exclusiv pe Calea Victoriei, în Piaţa Palatului, Piaţa Victoriei şi pe Lipscani. „Mă ocup în prezent de problema extinderii aeroportului Otopeni şi de relaţia cu oraşul Bucureşti – continuă dl Cavarnali. Zona Ilfov se confruntă cu o presiune fantastică privind dezvoltarea de clădiri înalte, mai ales în zona de autostradă, dar fără nici un fel de infrastructură. Am cereri şi documentaţii de urbanism de P+23, P+50 – de o calitate discutabilă, chiar deplorabilă – pe care îmi este imposibil să le accept“. Să dea Dumnezeu să rămînă aşa! Dar cîtă vreme un om ca Alexandru Sandu susţine net că sloganul „oraşul trebuie să rămînă aşa cum este“ reprezintă „o absurditate“, mi-e greu să cred că ni se vor subţia coşmarele. 

Am fost spontan de acord cu Katiuşa Ivanov, cum că toate acronimele gen PUZ, PUG, PUD, PUC, CUT, POT, înspăimîntătoare pentru neavizaţi, trebuie explicate, popularizate, conştientizate de „locuitorii acestui oraş, care nu ştiu ce li se pregăteşte“ – cum spune Gabriel Pascariu. Am fost de acord cu Ileana Tureanu (avem regulamente suficiente, dar nimeni nu ţine seama de ele. „Un oraş guvernat înseamnă un oraş în care domneşte regula. Bucureştiul este un oraş în care domneşte excepţia.“) şi mai ales cu Oliver Velescu: „Trebuie găsite locuri în Bucureşti în care clădirile înalte să nu deranjeze (ca, de exemplu, Défense în Paris). De ce să fac o clădire înaltă lîngă clădiri vechi? Alăturare înseamnă în final demolare“. 

Una peste alta, e limpede că astfel de dialoguri trebuie să aibă loc şi (mult) dincolo de cercurile de specialitate. Adică să includă oameni într-adevăr interesaţi din mass-media, istorici, sociologi, antropologi, istorici ai mentalităţilor, geografi, demografi etc. 

Dar urgenţa urgenţelor este, cred, reunirea tuturor forţelor ONG-ismului interesat de soarta Bucureştilor. Care nu sînt deloc puţine, dar evoluează buimac şi fără speranţă. O atomizare total păgubitoare pentru noi, dar din plin folositoare nimicitorilor fani ai P+50-urilor. Numai că împreună este un cuvînt care sună al naibii de utopic în româneşte.  

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.