Moarte de corporatist
● Adina Rosetti, Deadline, Editura Curtea Veche, 2010.
Două lucruri fac şi mai evident romanul de debut al Adinei Rosetti: primul este disponibilitatea crescîndă a scriitorilor de a se inspira din subiecte mediatizate (este cazul romanelor Lizoanca la 11 ani de Doina Ruşti şi Ca picăturile de sînge pe linoleumul din lift de Maria Manolescu), apoi interesul pentru mediul corporatist (romanul Poemele secretarei de Ştefania Mihalache sau ciclul final de poeme din volumul şi toată bucuria acelor ani trişti de m. duţescu). Toate aceste cărţi au apărut în ultimii doi ani şi, pentru o literatură ca a noastră care, în general, ignoră realitatea socială cu dramele şi personajele zilei, poate fi un lucru îmbucurător. Spun asta pentru că, în ultimele două decenii, în societatea românească au apărut personaje fabuloase şi s-au întîmplat lucruri cu un potenţial narativ extraordinar (de la mineriade la cazul Tanacu, spre exemplu) pe care însă scriitorii le-au tratat cu inexplicabilă indiferenţă.
Adina Rosetti se inspiră din cazul, supramediatizat la vremea aceea, al tinerei fete de nici 30 de ani care a murit de prea multă muncă într-o multinaţională. Romanul (cu o frază de debut memorabilă: „Ar fi putut fi o moarte ca oricare alta“) începe cu vocea din off a naratorului care ne spune povestea morţii Mirunei Tomescu şi ne introduce în decorul şi-n atmosfera blocului „în formă de U“ unde a fost găsit corpul fetei şi în a cărui ghenă locuieşte un bătrînel nebun. Foarte curînd însă apar şi singurele două voci ale cărţii: a lui Augustin Dună, şeful Mirunei, şi a lui skydancer, un blogger care a urmărit îndeaproape cazul. Toţi cei trei bărbaţi sînt, fiecare altfel, marcaţi pînă la obsesie de moartea fetei. Corporatistul începe un fel de scrisoare către fosta iubită, cea care l-a părăsit, din cauza stilului său de viaţă workaholic, pentru a face downshifting într-un sat din Brazilia. Criza de conştiinţă provocată de moartea angajatei sale redeschide şi rana eşecului său amoros. Bărbatul se simte vinovat de două ori, dar nu ştie prea bine de ce. La insistenţa şi sub presiunea mass-mediei care sugerează vinovăţia corporatistă – prins, aşadar, între două discursuri cinice –, încearcă să se disculpe: cînd fata a leşinat la birou, a dus-o el personal la o clinică, însă medicii i-au asigurat pe amîndoi că nu e nimic grav, şi-apoi cît de real e riscul de a muri din prea multă muncă!? Aşa cum nu înţelege moartea angajatei (căreia, totuşi, i-a refuzat un concediu şi a supralicitat-o din lipsă de personal), la fel nu înţelege nici decizia iubitei de a-l părăsi din cauza vieţii petrecute exclusiv la birou. Nimic altceva decît o rotiţă în angrenajul sistemului, un captiv al „balaurului abstract“, adică al mentalităţii şi al filozofiei corporate, Augustin Dună este el însuşi un naiv şi o victimă. Dacă are o vină reală, atunci este una faţă de sine. De cealaltă parte, indignat de sistemul corporatist inuman, bloggerul (el însuşi programator) trimite virale, pune la cale nişte flash mob-uri în faţa companiei ucigaşe şi visează la un fel de revoluţie de mentalitate şi la un documentar despre moartea Mirunei – „acest caz emblematic pentru generaţia noastră“. Abandonîndu-şi şi studiile, şi visele de a deveni regizor, cu probleme de socializare în viaţa reală, bloggerul skydancer este, de fapt, un luzăr. Cînd se va îndrăgosti de banchera Dora, fosta prietenă a Mirunei, va deveni, la rîndu-i, victima modului de viaţă materialist middle class. În tot acest timp, boschetarul nebun Zaim continuă s-o vadă pe Miruna cocoţată pe turla bisericii şi, cu ajutorul filmelor postate pe Internet de skydancer, colajele sale pop din perioada comunistă vor atrage atenţia unui galerist, noroc care îl va transforma, la propriu şi la figurat, peste noapte. (Recunoaştem aici un alt caz real, cel al artistului Ion Bîrlădeanu.)
Fără a insista pe limbajul office şi pe detalii de mediu corporate care ar fi făcut naraţiunea obositoare şi chiar enervantă, romanul surprinde foarte bine stilul de viaţă şi de muncă din multinaţionale al angajaţilor-monitor, cu idealuri amînate, pasiuni schimbate pe bonusuri şi vieţi personale de birou, printre rapoarte, grafice, tabele şi şedinţe, cu mîncare de catering şi timp liber transformat în team building. Mai mult decît atît, romanul sugerează permanent tensiunea dintre provincie şi oraş, carieră şi familie, dragoste şi job care se află, de fapt, la baza ambiţiei, a predispoziţiei la sacrificiu şi a frustrărilor, într-un cuvînt, a conflictului interior al oricărui angajat corporate. Capitolul de la înmormîntarea Mirunei, în care mama şi cele două mătuşi îi discută destinul de fată întoarsă în provincia natală, ucisă de job înainte de a se căsători este, prin dramatism şi oralitate, remarcabil literar, iar prin percepţia asupra noii vieţi din Capitală, pertinent sociologic.
La nivelul construcţiei, romanul stă încă şi mai bine. Cele două discursuri, cel conformist-defensiv al corporatistului şi cel indignat-revoluţionar al bloggerului, creează polaritatea, scheletul moral al cărţii lăsîndu-l pe narator să se ocupe de detaliile şi de personajele secundare care dau farmecul lecturii: bătrînul Zaim (a cărui poveste de viaţă din comunism, în care fusese pasionat de „băutură, cinema şi decupaje“, o aflăm de-a lungul unui lung capitol), locatarii vecini, mătuşile, amantul şi motanul Mirunei. Sînt (re)construite, astfel, cîteva medii care, de-a lungul romanului, se intersectează ingenios: cel corporatist, blogosfera, oraşul de provincie, scara de bloc şi şantierul comunist. Este de remarcat, de altfel, naturaleţea naraţiunii complexe a acestui roman care mixează nu doar vocile celor doi plus naratorul, dar şi mai multe registre stilistice (cele cîteva irizări ale fantasticului ating punctul culminant în noaptea de Înviere din final, cînd bărbaţii sînt „eliberaţi“ de moartea fetei) şi tipuri de discurs: o şedinţă de birou şi conversaţia mătuşilor din provincie sînt puse în pagină foarte teatral, e-mail-uri şi postări online însoţesc relatările bloggerului, pentru ca, la un moment dat, dialogurile să fie filtrate prin obiectivul camerei de filmat (un fel de ciné-verité narativ) atunci cînd skydancer filmează flas hmob-ul sau cînd îi intervievează pe Zaim, pe ceilalţi vecini sau pe Dora. Suprapuneri şi „treceri“ narative complicate pe care Adina Rosetti le rezolvă cu dexteritate, astfel că naraţiunea (îşi) păstrează şi fluenţa, şi lizibilitatea, şi identitatea vocilor. Dramă middle class care surprinde toate obsesiile tehno-eco-bio ale unei generaţii captive între munca de birou şi viaţa de blog, Deadline este, prin construcţia inteligentă şi sofisticată a unei poveşti cu mai multe planuri, prin stilistica variată şi bine stăpînită, plus cîteva găselniţe reuşite, un debut remarcabil şi unul dintre cele mai bune romane ale anului.
