"Fleacurile" unui sceptic

● Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri, Editura Paralela 45, 2010.

Livius Ciocârlie este, probabil, cel mai original diarist din întreaga noastră literatură. Majoritatea cărţilor sale sînt, în fond, jurnale, un gen aproape la fel de proteic precum romanul, conturînd imaginea unui proiect scriptural autobiografic pe termen lung, singular la noi, şi prin formulă, şi prin amploare. Nu ştiu dacă scriitorul şi-a propus acest lucru în mod explicit, cert e că a reuşit să facă din el însuşi un adevărat personaj, unul aproape independent de interesul biografic, iar din jurnal – un fel de autoficţiune în foileton. Împreună cu De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri (2001) şi Despre bătrîneţe şi moarte în mileniul trei (2005), această Carte cu fleacuri alcătuieşte un triptic al bătrîneţii, a cărei abordare devine, în timp, tot mai directă şi mai personală. 

Întîlnim aici acelaşi personaj devitalizat, letargic, retractil, incomodat şi chiar obosit de dinamica şi diversitatea realităţii, ferindu-se de orice angajament, eschivîndu-se de la orice obligaţie, evitînd „să dea socoteală“, fără chef de a munci, căci mereu nemotivat şi indecis, care-şi declamă deopotrivă nepriceperea şi lipsa de apreciere faţă de sine. Cum îşi derogă orice responsabilitate şi faţă de sine, şi faţă de ceilalţi, preferînd să rămînă un organism al intermediarului, undeva la limita indiferenţei civice, eul diaristic al lui Liviu Ciocârlie este un antimodel simpatic. Aparent lipsit de ambiţii, oricum satisfăcut cu sine („secretul seninătăţii mele: am ce îmi trebuie, nu-mi doresc ce n-am“), delăsător harnic, dar comod pînă la trîndăvie şi apatic spectator al propriei vieţi (din perspectiva lenei, pînă şi boala e reconfortantă), trăind cu voluptate gratuitul, hazardul şi lentoarea, aflat permanent în căutarea repaosului, nostalgic şi avid după discreţie, anonimat şi insignifianţă, timid şi rezervat în societate, stîngaci şi complăcut în marginalitate, acest evazionist existenţial abia trecut de 70 de ani constată acum că timpul i-a înlocuit ideile cu păreri şi cu probleme, iar „perioada de graţie a bătrîneţii“ e pe sfîrşite. 

„Mă ocup cu neliniştea“ – mărturiseşte autorul chiar la începutul acestui jurnal, în care vorbeşte mult despre capriciile memoriei şi fragilităţile corpului la bătrîneţe, dar, mai ales, despre moarte. „Nu mai avem mult timp împreună“, îi spune, la un moment dat, T, partenera de viaţă şi de discuţii, pentru ca mai tîrziu tot ea să adauge: „Mie mi-e frică, ţie îţi pare rău“. Dar lamentaţiile sau patetismele de orice fel lipsesc şi, deşi consemnează cu multă amărăciune morţile prietenilor sau ale cunoscuţilor, diaristul nu pierde nici o ocazie în care să nu sublinieze inutilitatea, lipsa de sens şi de rost, deşertăciunea oricărui efort de a înţelege viaţa/moartea şi de a crea. Este, poate, şi o formă de protecţie, dar scepticismul său fundamental, filozofia resemnării şi arta autopersiflării îmblînzesc permanent discursul neputinţelor, al cărui dramatism rămîne latent. Poate că autorul face paradă de nepăsare, dar, conform propriilor spuse, jurnalul este, mai ales, locul bombănelilor şi al „fandoselilor“, locul unde poate „da cu tifla“ şi unde se poate „îmbăţoşa“ după plac. Iar Livius Ciocârlie este un sceptic histrionic, un (auto)ironist imbatabil care subminează orice gravitate şi situaţie sumbră şi ale cărui aforisme conferă fiecărei pagini o combinaţie senină de umor şi inteligenţă. Iar T, deopotrivă raţională şi sentimentală, este o observatoare atentă şi suficient de cinică pentru a-i face faţă; îl provoacă sau îi ţine isonul. De altfel, multe din replicile memorabile consemnate în jurnal îi aparţin. 

Ca şi celelalte volume, şi acest jurnal este stratificat, scriitorul orchestrînd, în paralel, mai multe preocupări şi niveluri ale discursului. Confesiunile, notaţiile personale, visele şi micile anecdote de familie, conversaţiile, secvenţele de cartier, scenele de călătorie şi, în general, viaţa cotidiană cu toate mărunţişurile ei, dosarul de la CNSAS (care-i prilejuieşte cîteva destul de dure consideraţii pe marginea moralei, a comunismului şi a ideilor de stînga), toate acestea alternează cu citate (şi multe versuri despre moarte), comentarii şi însemnări de lectură foarte reactive: cu Cioran şi cu Gheorghe Crăciun intră într-un fel de dialog al afinităţilor, cu Thomas Mann şi cu Eliade este sarcastic şi le persiflează naivităţile şi megalomania („«prostia la intelectuali» tema mea preferată“), Călinescu îl contrariază, pe Beckett şi pe Lucian Raicu îi admiră etc. O altă constantă sînt reflecţiile despre scrierea jurnalului şi despre specificul lui, idei, unele radicale, formulate simplu dar paradoxal. Scrisul se insinuează tocmai pentru că e facultativ („plăcut în a scrie e că nimic nu te obligă s-o faci“), pentru că oricum „totul e inutil“ şi lipsit de finalitate: „A scrie pentru a te cunoaşte, a spune adevărul, a te salva... nimic din toate astea. A scrie, atunci, de ce? Iacă aşa!“. Acest caracter autarhic al scrisului care, de fapt, „nu foloseşte nimănui“, ajută digresiunilor, fragmentărilor, schimbărilor de registru din care e compusă viaţa însăşi. „Idei ce se vor serioase, aiureli, lamentaţii, idei conformiste, idei deşucheate. Nu vreau să dovedesc, să conving, să stîrnesc rîsul... să tulbur. Tot ce vreau e să pun în scenă această diversitate, acest talmeş-balmeş cu care sînt bine înzestrat“ sau „Avantajul scrierii fragmentare este că-ţi permite să fii incoerent. Nu vreau să am o linie de gîndire. Vreau să tatonez“, spunea într-un jurnal anterior, ideea de tatonare revenind şi aici, fără a se suprapune însă cu prudenţa, dimpotrivă: „Pe alocuri, exagerez. E chiar ideea mea: orice poate să treacă prin capul unui om“ sau „Nu aleg din ce-mi trece prin cap ce să scriu aici. Ce scriu e tot ce-mi trece prin cap“ sau „...eu altceva vreau să arăt aici: cum scriu atunci cînd reuşesc să scriu, cum gîndesc atunci cînd reuşesc să gîndesc, ce citesc cînd reuşesc să citesc“. O mare libertate controlată însă stilistic cu multă graţie şi dublată de o rară capacitate de esenţializare. 

Pe parcursul scrierii jurnalului, autorul îi caută un titlu potrivit: Haosul mititel, Mişmaş, Cartea decrepitudinii incipiente, Un cloşard bine îmbrăcat sau Retras din afaceri. Toate sînt bune, dar numai parţial potrivite. „Fleacurile“ reflectă însă perfect felul ironic, mucalit, detaşat în care diaristul, dintr-o dispoziţie interioară cu adevărat puternică sau ca efect stilistic protector, tratează aspectele şi problemele, unele grave, ale vieţii la bătrîneţe şi ale proximităţii morţii. Flecar esenţial, cioranian tonic, sceptic resemnat, Livius Ciocârlie a găsit, combinînd francheţea cu inteligenţa şi cu umorul, cea mai seducătoare şi mai adictivă formulă de jurnal.