Dreptunghiul Bermudelor
Am crezut, de cînd mă ştiu, că scrisul pe copertă e treaba editorului. Scrisul pe copertă în sensul cel mai propriu, adică textele tipărite pe coperta I şi pe coperta IV, pe clapete, faţa şi versoul cărţii tocmai aruncate în lume, (supra)faţa pe care o învîrtim pe toate părţile, în librărie, înainte de a scoate banii din buzunar. Chestiunea asta, făcută, cum se ştie, uneori deştept şi alteori aproximativ, rar cu har, e o meserie în sine despre care nu ţin să-mi dau cu părerea. Mi-aş da însă cu presupusul despre scrisul critic pe coperta a IV-a, care – anul trecut, cel puţin, cînd am scris mai mult pe coperte decît între ele – m-a cam pus pe gînduri.
Ce e cu exclamaţiile, peroraţiile, recomandaţiile de pe dosul unei cărţi? Cum ar trebui să fie ele: critice, declamatorii, incitante, excitante, exhaustive, criptice? Cui îi folosesc şi în ce măsură contează acele întrecincişizecerînduri sau doar semnătura de sub ele? Lucrurile sînt amestecate, dar am senzaţia că inovaţiile mai mult strică în acest domeniu – editorial, nu critic, al exclamaţiei, nu al dilemei, mai degrabă al calamburului decît al analizei. E clar – veţi zice –, nimeni nu aşteaptă studii critice pe coperte, din acest motiv unele exclamaţii („Cel mai tare roman al ultimului mileniu!“) nici nu sînt semnate cu numele propriu al emitentului, ci cu titlul revistei din care s-a cules strigătul orgasmic.
Există însă cărţi care merită să fie altfel recomandate, e chiar datoria criticii s-o facă într-un mod avizat, dar nu coperta a IV-a e locul în care ar trebui făcut acest lucru. Cred din ce în ce mai tare asta după ce, cum vă spuneam, anul trecut am scris cam multe texte, cerute de autori, nu de edituri, pentru cartonul din dosul cărţii. Scrisesem despre cei mai mulţi dintre aceşti scriitori, erau cărţi care îmi plăcuseră la lectura manuscriselor (mai exact a pdf-urilor). Aveam însă o strîngere de inimă, mă mai trezisem cu fraze decontextualizate (care modificau verdictul final, nuanţele inerente) pe diverse coperte. N-am făcut caz, cel mult am dat vreun telefon cînd mi s-a părut necesar.
De data asta însă, lucrurile au fost mai complicate şi mai dense. Am scris anul trecut pe cîteva coperte (cum scriu alţii pe vagoane), deşi aş fi preferat să citesc în tihnă, fără deadline, să cujet ardeleneşte – în general, să-mi văd de treburi. Am scris mai degrabă pentru cărţi decît pentru autori, de asta şi reiau. Au fost mai multe cazuri, dar trei dintre ele mi-au demonstrat (la revizuire) că, atunci cînd ţi se cere o opinie critică rapidă despre o carte, e mult mai bine să aştepţi cartea, s-o vezi cu ochii tăi şi abia apoi (liber, necondiţionat şi nepus la treabă) să-ţi spui părerea. Era elementar, ştiu, dar acum e şi intens-experimental.
Am scris, cu tot dragul, despre Încîntecele lui Florin Dumitrescu un text special pentru coperta a IV-a care a apărut însă sub titlul Prefaţă. Îmi plăcuseră la nebunie poemele sale, lupta cu micii demoni ai literaturii: scleroza limbajului, clişeul fatal, magnetismul irezistibil al convenţiilor, uzura „poeticului“ şi „poezia“ vorbelor mari, îi desenasem chiar şi un blazon propriu, care ştiam sigur că-i va plăcea. Dar nu scrisesem o prefaţă, căci prefaţa are, ca orice specie literară, reguli şi imperative. E ca şi cum ai vrea să faci un haiku, dar n-ai mai număra silabele, n-ai respecta forma fixă, iar la sfîrşit ai scrie „haiku“ deasupra.
Am mai scris (cu acea mirare pe care Lucian Raicu o aşeza la baza actului critic) despre cel de-al doilea roman al Danielei Zeca, Demonii văzduhului. Sînt de acord, în continuare, cu tot ce am scris, nu pot pricepe însă cum de textul de mai jos a apărut fără ultimele două fraze, deşi nimeni (nici autoarea, nici editura) nu le-a îndepărtat din dreptunghiul Bermudelor care e coperta a IV-a. Era ceva simplu care încheia un nasture: „...Rămîne de văzut, în opulenta lume pe care o străbate, cine îi ascultă şi îi poate înţelege viziunile (lui Sayed, personajul principal – n.m. SS), cine îi gustă poveştile şi profeţiile, cine e pregătit să descifreze în genealogia sa fantast-şamanică parabola sfîrşitului de ciclu istoric. Căutătorii de geme rare şi de poveşti iniţiatice îl vor însoţi fermecaţi, fără îndoială“.
Cît despre textul de pe copera minunatei cărţi scrise de Anca Mizumschi, am avut, abia după ce am văzut cartea pe hîrtie, senzaţia că textul nu e nicidecum pentru copertă, poate o cronică contrasă sau o prefaţă schiţată. Ajungea, dacă era să mă credeţi pe cuvînt, doar exclamaţia finală: „La această judecată, fără îndoială, Dumnezeul tuturor poeţilor va şti că Anca Mizumschi este una dintre cele mai puternice şi mai adevărate poete din cîte am putut citi în ultimii ani“.
Aşa încît, anunţ public, din 2011 m-am lăsat de scrisul pe coperte. Nici prefeţe n-aş mai scrie, că oricum nu le citeşte nimeni. Nici la lansări nu m-aş mai duce, că mă trezesc spunînd exact ce cred într-o situaţie de protocol şi degustare civilizată. Există, cum ştie toată lumea, lucruri care nu se fac, scrisul critic în dreptunghiul Bermudelor fiind unul dintre ele.
