O surprinzătoare jubilație cultural-comunitară
Oricît de disforică şi cîrcotaşă ar fi lumea noastră artistico-mediatică, nu cred că mă va contrazice cineva cînd spun că o fervoare culturală ca-n toamna asta n-am mai văzut de ani buni. Asociativitate, ingeniozitate, efervescenţă comunitară, jubilaţie spirituală, noi segmente de public, subtile forfotiri politice. Plus bani. Şi-o certă disponibilitate (a tuturor) de-a investi în actul artistic.
Pentru unii, bulimia culturală de azi e direct proporţională cu jalea economică şi dezabuzarea socială. Cu depresia, recesiunea, nevroza şi isteria naţională. Avem iarăşi, ca-n anii ’80, o nevoie disperată de frumuseţe, evadări pe verticală, supape cvasimistice, fantazare cît cuprinde.
Pentru alţii – cei care ştiu ce sume imense varsă-n industria culturii lumea luminată – totul se traduce financiar, ca investiţie strategică, (geo)politică, de inginerie psihosocială etc.
N-are-a face! Fapt este că gem de lume galeriile, sălile de teatru, conferinţe şi muzică, ba chiar şi unele librării. Că-ţi vezi mai fiecare zi din agendă copleşită de trei-patru evenimente la care-i musai să fii prezent simultan. Şi că peste tot, fără excepţie, dai de oameni senini şi calzi, frumoşi, luminoşi, tineri şi bătrîni deopotrivă, comportîndu-se în context cultural cu o prospeţime receptivă şi-o familiaritate aproape religioase.
Suita spectacolelor de la Naţional, Comedie, Odeon şi „Bulandra“, ca şi la Metropolis, ACT, „Nottara“, ori la matineele pentru copii şi tineret de la Operă şi Ateneu, se desfăşoară frecvent cu casa închisă. Mai toate concertele simfonice, ca şi serile Chopin de la Ateneul Român, au parte de săli pline şi public ales, la modul picant dominat de extreme: grupuri de liceeni şi studenţi, plus grupuri de sexagenari şi octogenari, care mai de care mai atent, mai participativ, mai seducător încruntat. Nu se termină Festivalul Naţional de Teatru şi începe cel al Operetei, cu „Viaţa e frumoasă“ ca slogan, urmate fiind de miniturneul Naţionalului ieşean (unde stau pe ghimpi să văd Noaptea furtunoasă montată de Alexandru Dabija) şi Tîrgul de carte Gaudeamus.
Din „Zilele G. Călinescu“ de la Oneşti, colocviile Transilvaniei, Zilele revistelor Familia sau Convorbiri literare, dai în „Zilele Lipatti“, în cutare conferinţă de la UBB-ul clujean, ori la MNLR, ca să nu mai spun de suculentele proiecte ale Festivalului Internaţional de Teatru din Sibiul lui 2011. Prin ICR, unde s-a format un excelent public tînăr de film şi pictură, aterizează la Galeria 3/4 a TNB Salonul european de bandă desenată.
La Banca Naţională este omagiat Eugeniu Carada (însă şi Radu Tudoran!), iar „Zilele culturale“ ale „Bătrînei Doamne“ etalează tot soiul de ispite artistice. În aula BCU, Sorin Alexandrescu a început sub egida CESI o serie de conferinţe „Cultura bate criza“, cu George Banu, Mihai Măniuţiu, Andrei Pleşu, Hayden White, Solomon Marcus, în siajul utopic, dar nu mai puţin fermecător, al reuniunilor Criterion, deja legendare, din interbelic.
La MŢR continuă lecturile cu public ale douămiismului, conferinţele TNB merg mai departe cu sala plină, s-au acordat premiile Anonimul, urmează „Cartea anului“ la România literară, premiile Observator cultural, iar Fundaţia Soros pentru o Societate Deschisă, ajunsă la 20 de ani de prezenţă în România, anunţă pentru 16 decembrie o seară aniversară la Muzeul Naţional de Artă, cu 72 de liceeni (şi profesorii lor) din toată ţara, participanţi la concursul „Reporteri de liceu“, cu foşti bursieri, oameni din media, surprize muzical-editoriale ş.a.m.d. Să mai spun că, dacă nu se grăbeşte, o editură nu-şi mai găseşte loc pentru manifestări publice la Cărtureşti, pînă dincolo de Crăciun? Că gem sălile de teatru de aşteptările copleşitoare ale unui public incredibil? Că la premiera unui film românesc dai cu tunul pentru o invitaţie? Că în coregrafie apar trupe surpriză şi premiere surprinzătoare, sau că Mihai Măniuţiu, noul director al Teatrului Naţional din Cluj, pregăteşte, între altele, un program mai larg cu întîlniri între literaţi, actori şi lumea culturală, politică şi religioasă transilvană? Că-n 5 noiembrie, la vernisajul Ştefan Cîlţia de la „Galeria posibilă“, era o forfotă ameţitoare, cu zeci de persoane, care mai de care mai strălucitor bizare, metafizice şi politico-masonice?
Şi uite că tocmai în acest peisaj de nesaţ intelectual, după ce am trăit să-l vedem pe Theodor Baconsky încercînd largul mării electorale, Alina Mungiu a lansat Alianţa pentru o Românie curată.
Cînd i-am ascultat vorbirea, pe 12 noiembrie, la GDS (unde m-am dus cu veche, deşi adeseori contrariată, admiraţie pentru inteligenţa-i tăioasă şi energia debordantă), mi-am imaginat brusc, o dată mai mult, la troisième voie, altfel spus: însumarea împieptoşată a zecilor de procente din electoratul debusolat, scîrbit şi abulic, înrobit din născare bunului-simţ şi bunei-credinţe. Nu un partid se vizează, ci o coaliţie pentru promovarea principiilor bunei guvernări, urmărind cazuri de corupţie, dar şi depistarea de noi valori umane, morale şi politice, pentru Parlament şi administraţie.
Din Alianţă fac parte – pe lîngă Societatea Academică din România – Grupul pentru Dialog Social, Freedom House Romania, sindicatele Alma Mater şi Cartel Alfa, Grupul pentru Reforma Universitară, Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România, Societatea Timişoara, Edu-Cer, Centrul pentru Jurnalism Independent, Asociaţiile Ariergarda, Salvaţi Bucureştiul, Pro-Do-Mo. Ce oferă şi ce se doreşte de la saitul www.romaniacurata.ro vom (veţi) afla fiecare. Destul e că am început să ne mişcăm. Să nu mai lăsăm exclusiv securimii, fie ea pacepistă ori pleşiţistă, forţa iniţiativei, arta stabilirii reţelelor, ingeniozitatea managerială, abilităţile diplomatice, elanul transnaţional, resursele umane şi financiare, pe scurt: voinţa de putere. Unde rămîne România celor care nu au computer? Ce piedici, în special subiective, întîmpină ideea de voluntariat la noi? Cum se stă la capitolul solidarizare în ţara lui Păcală şi-a caprei vecinului, a furatului propriei căciuli, ţara anteriului lui Arvinte – sînt întrebări fără leac. Dar şi fără moarte.
Pentru moment, apropo de nevoia de „efort social“ despre care vorbea Alina Mungiu, mă întreb ce-ar fi dacă măcar cîteva procente din publicul eminamente cultural şi-ar orienta fie şi o zecime din energie către acţiunile în spirit civic – şi deja simt că-nfloresc...
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte a sa este Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, Editura Humanitas, 2010.
