Moarte & dragoste
• Robert Şerban, Moartea parafină, Editura Cartea Românească, 2010.
• Bogdan O. Popescu, Aerobiciclete, ilustraţii de Mihai Zgondoiu, Editura Brumar, 2010.
Site-ul editurii spune că nici o Moarte parafină nu mai e disponibilă. Oricît de mic ar fi fost tirajul iniţial, epuizarea exemplarelor unui volum de poezie, la trei luni de la lansare, tot o performanţă rămîne. Această fericită situaţie este explicabilă, poate, şi datorită succesului cărţii precedente, Cinema la mine-acasă (2006), volum super-recenzat, premiat şi, mai mult ca sigur, şi bine vîndut, dar, mai ales, faptului că versurile lui Robert Şerban captează şi oferă, în cele mai simple, mai scurte şi mai clare formulări, acele tensiuni necesare şi emoţii benefice la care aspiră orice cititor de poezie.
Simplitatea eficace, maximum de efect şi de sens cu minimum de mijloace, poemul „ascuţit“ pînă la cuvintele esenţiale este, de altfel, idealul poetului formulat în chiar primul text al cărţii: „scot din poem / versuri întregi / şi / cuvinte / unul / după / altul / îl pregătesc / îi fac / vîrf.“ („Pregătirea“)
Fără versuri lungite, fără cuvinte inutile, fără tropi şi emfaze lirice, poezia lui Robert Şerban se conturează, aparent, din nimic şi spune multe cu aerul, uneori, al lipsei oricărei intenţii. E nevoie de inteligenţă şi de o mare capacitate de reducere la firesc, de intuiţie a decupării din biografie şi din cotidian a acelor gesturi, detalii, momente care pot deveni sugestii, aluzii sau aproximări ale, în fond, metafizicului vieţii şi morţii. Printre secvenţe de amintiri, senzaţii, flashback-uri şi evocări din trecut şi scene, replici şi gînduri din viaţa de zi cu zi – fiecare poem este, de fapt, o naraţiune eliptică –, poezia este deopotrivă un gest recuperator şi un fel de reacţie la diverse stări, unele vagi, altele liminale (nedumerire, teamă, deznădeje, înduioşare), dar toate legate de ideea morţii. „Sînt la jumătatea vieţii“ spune poetul într-un vers, astfel că trecerea în jumătatea întunecată a existenţei, cea tot mai apropiată de o moarte nu atît presimţită cît prevăzută, se cere însoţită de o schimbare de ton interior. Poemul „Incognito“ imaginează o deghizare, o repetiţie, o mimare a posturii finale, astfel că poezia devine o formă de tatonare şi acomodare, din timp, cu propriul sfîrşit. Or, înţelegerea propriei dispariţii începe, mai întîi, cu percepţia morţilor celorlalţi, ale celor bătrîni din familie, ale prietenilor. Poemele evocă multe figuri dispărute dintre strămoşii sau apropiaţii poetului (din acest punct de vedere, volumul enumeră o mică armată personală de teracotă), iar gestul, mai întîi misterios, apoi speriat şi umil, al facerii crucii este recurent: o formă de supunere, speranţă şi/sau de înduplecare a milei divine. Odată cu această acută percepţie a fragilităţii celorlalţi vine şi revelaţia că, de fapt, sîntem cu toţii, în mod implacabil, afinii morţii. Aceasta fiind, de altfel, o posibilă semnificaţie a titlului, cealaltă referindu-se la proprietatea parafinică a morţii care întreţine arderea, alunecarea continuă, dar, fatalmente, finită a vieţii. O imagine expresivă a poeziei acestei captivităţi mistuitoare fiind cea a versurilor poetului-păianjen „care a prins o insectă uriaşă / ce tocmai se pregăteşte să-l devoreze [ea pe el – n.m.] / şi înnebunit de frică / ţese întruna întruna întruna / pînă cînd se topeşte / în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii / prea mare / şi / prea subţire.“ („O dorinţă“)
Grav, dar cîtuşi de puţin teatral, nostalgic şi cumva elegiac, însă deloc sentimental, religios fără a fi evlavios, Robert Şerban scrie despre moarte cu o calmă nelinişte. Aici este marele pariu (cîştigat) al cărţii.
Poet din aceeaşi generaţie, Bogdan O. Popescu preferă dragostea şi viaţa, locvacitatea, ludicul şi gesticulaţia retorică. Confruntarea poemelor de deschidere a celor doi poeţi – deja citatul „Pregătirea“ şi, coincidenţă, „pregătirea pentru scris“ – surprinde perfect diferenţele de poetică. Dacă Robert Şerban spunea „sînt la jumătatea vieţii“ şi îşi imagina bătrîneţea, Bogdan O. Popescu are un tonus adolescentin (chiar copilăros în „poveste cu alintăciuni“, spre exemplu), declamă „nu am vîrstă“, este vivace, dezinvolt şi (auto)ironic, crede în forţa cuvintelor şi se identifică cu poezia („eu sînt cel mai frumos vers scos la împerechere“), construieşte versuri cu metafore şi imagini la limita suprarealismului, făcînd asociaţii neobişnuite („bietele gazéle ale şirii spinării mele) într-un ritm molto vivace, temperat abia de accentele nostalgice („nostalghia“ este chiar titlul unui frumos poem post-despărţire). De data aceasta, jocul de-a viaţa este mai puternic decît repetiţia morţii, gravitatea este subminată de ironie şi cele mai multe poeme sînt, cum spuneam, de dragoste, chiar dacă aceasta nu este tocmai împlinită, dezamăgeşte sau nu durează. Fără a acuza anxietatea influenţei sau a o drapa pînă la desfigurare, Bogdan O. Popescu împrumută, în semn de omagiu la vedere, exuberanţa nichitastănesciană („respiram amplu, pînă la stratosferă / trăiam pentru prima oară încet / cîte o eră“) şi imaginarul sau postúrile cărtăresciene pentru a celebra diversele momente ale iubirii. Iată chiar deschiderea poemului care dă şi titlul cărţii: „în mod neaşteptat, chiar pe mine, pe irezistibilul bop / mă cuceriseşi cu poziţiile tale de zeiţă kali / cu abilitatea de a dărui totul micilor mele / răutăţi de toamnă / îmi plăceau pH-ul tău, temperatura uşor crescută / osmolaritatea atractivă / pentru bunele mele maniere de a-ţi povesti / ce şi cum e viaţa.“ Omonimia dintre acronimul propriului nume („eu sînt peştele bop“) şi stilul jazzistic caracterizat prin amestecul de armonii, disonanţe şi excese, dinamism şi ludic, este cît se poate de semnificativă, căci poezia lui Bogdan O. Popescu celebrează aici libertatea de a combina, în rime sincopate, într-o varietate lexicală şi cu o certă muzicalitate („mica mea matahari de marţipan“), conţinutul „neseserului existenţei“ cu (pre)dispoziţiile tonice pentru care zborul şi imponderabilitatea sînt stările ideale. Poetul e, în fond, un visător şi un sentimental; astfel că multe dintre versurile de dragoste din poemele de despărţire au o amărăciune tandră. Gravitatea este, mai degrabă, o chestiune de contratimp (vezi poemul „foarte tîrziu“, poate cel mai trist din carte), iar moartea nu este ignorată, ci tratată cu o resemnare ce nu exclude tristeţea, doar lamentaţia: „moartea vine simplu, cu lucrurile pe care le avem noi la îndemînă“. („simplu“)
Conform sugestiei din titlu, Aerobicicletele lui Bogdan O. Popescu au un aer retro, combinînd umorul şi sentimentalul cu o vădită plăcere în sine a jocului de-a poezia de dragoste.
