„Sîntem în prea mare măsură prizonierii propriei contemporaneități”
- Interviu cu scriitorul Radu PARASCHIVESCU -
Radu Paraschivescu a publicat un nou roman, Fluturele negru (Humanitas, 2010). L-am întrebat cîte ceva despre laboratorul de creaţie, despre cum reuşeşte să-şi împartă timpul între atîtea zone, de ce îşi plasează romanele în epoci de mult apuse şi ce poveşti îşi aşteaptă rîndul să intre în următoarele cărţi.
Ce v-a făcut să vă opriţi la povestea de viaţă a lui Caravaggio şi cînd v-aţi dat seama că biografia pictorului vă interesează ca subiect pentru roman?
Coaja stricată ascunde miezul bun – cam aşa arată povestea lui Michelangelo Merisi da Caravaggio, în cîteva cuvinte. Sau cel puţin asta am descoperit cu trei ani în urmă, într-un drum la Roma. Sosul vieţii lui Caravaggio era atît de picant, încît risca să expedieze esenţialul în plan secund. Prin urmare, înainte să ajung la biserica San Luigi dei Francesi, aveam în minte, ca multă lume, bănuiesc, imaginea unui scandalagiu talentat şi impulsiv, a unui borfaş obscen, a unui campion al sfidării şi trufiei. Cu o anume perseverenţă, oricine ar fi putut recompune traiectoria lui Caravaggio, oricine i-ar fi putut relata excesele şi păţaniile. La San Luigi dei Francesi m-am aflat pentru prima dată, în ceea ce mă priveşte, în faţa unor lucrări care m-au făcut să rămîn pe loc minute în şir, incapabil să fac un pas în faţă sau în spate. Am ştiut atunci că aveam în faţă începutul unei cărţi. Şi mi-am dat seama că nu biografia lui Caravaggio trebuia să stea în prim-plan, ci felul cum a înţeles acest om să schimbe pictura.
Cît de mult v-a permis detaliul biografic să fantazaţi? În ce mod aţi combinat munca de documentare cu divagaţiile pur romaneşti?
Există destulă scorneală în Fluturele negru. Însuşi titlul cărţii face trimitere la un tablou pe care Caravaggio nu l-a pictat şi nu cred c-a avut de gînd să-l picteze. Există, de asemenea, destule personaje şi situaţii inventate. Nu mi-am propus o însoţire cuminte a artistului prin Roma, Campania şi Malta, nu m-a tentat ideea unei biografii romanţate, ci am vrut din capul locului să scriu un roman, o poveste. Sigur, garnitura istorică nu poate lipsi unui asemenea preparat, dar ea asigură doar o fixare în epocă, nimic altceva. Fluturele negru nu e un roman istoric, ca de altfel nici Cu inima smulsă din piept, în ciuda anumitor păreri care exact pe aşa ceva au pus accentul. Revenind la întrebare, pentru mine n-a fost greu să aflu echilibrul dintre realitatea macră şi chenarul de grăsime al fantazării. Nu m-am simţit încorsetat sau silit să respect calendarul vieţii lui Caravaggio. Pur şi simplu mi s-a părut oportun să topesc laolaltă detaliul biografic şi ficţiunea. Şi m-a atras ideea de-a înşira cuvinte despre imagini (fie ele tablouri sau altceva), de-a pune în relaţie două forme esenţiale de creare a fantasmelor.
Cum aţi reuşit să scrieţi acest roman, în condiţiile în care sînteţi, cum se spune, angajat cu normă întreagă pe mai multe fronturi: lucraţi într-o editură mare şi agitată, colaboraţi constant în presă, ca să nu mai pun la socoteală şi apariţiile TV. Cum aţi reuşit să vă mobilizaţi pentru o carte ca asta?
La felul cum arată agenda mea acum, mă tem că isprăvile de acest tip nu se pot împlini fără concesii în planul sănătăţii – mintale, şi nu numai. În mod normal, pentru a scrie o carte trebuie să te retragi din lume şi să-ţi asiguri timp. Eu am ales un cu totul alt amplasament: am intensificat colaborările în media şi mi-am provocat o criză de timp. Paradoxal, rezultatul a fost mai bun decît dacă aş fi respectat reţeta clasică. Am observat (au făcut-o şi prietenii care mi-au citit romanul înainte să apară) că primul capitol, cel de punere în decor, se desfăşoară într-un ritm ceva mai lent decît restul cărţii, iar complicitatea scriitorului cu cititorul are anumite fisuri. Ei bine, e tocmai capitolul pe care l-am scris în tihnă, fără stres cronometric şi cu ceva mai puţine apariţii TV. Cînd am constatat că sînt în criză de timp, am ajuns imediat – nu ştiu cum, nici de ce – la ritmul firesc al cărţii, la ceea ce Sorin Lavric numea, atît de inspirat, vibraţia calorică a textului. Am scris patruzeci de zile în transă, fără să mă preocupe ceea ce, dacă aş fi avut timp, probabil că m-ar fi influenţat păgubos: ce-ar zice X despre scena asta, cum i s-ar părea o asemenea imagine lui Y etc.
Într-un alt interviu, pe care mi l-aţi acordat după reeditarea romanului Balul fantomelor, vorbeaţi de încă un proiect de roman; citez: „o poveste anglo-australo-irlandeză în care personajul principal e un cîntec“. Ce s-a întîmplat cu crîmpeiul ăsta de poveste?
E o idee care îşi aşteaptă rîndul la incubator. Deocamdată am doar titlul: Michael şi balada foametei. Un beteşug curios mă face să aleg titlul cărţii cu mult înainte s-o scriu. Aşa s-a întîmplat şi cu povestea de care amintiţi. Iar acum mă deconspir. Alunec frecvent în reverii ascultînd imnuri – naţionale sau de club. Tot explorînd domeniul pe YouTube, am dat peste ceva care nu e imn, dar are calităţile unui manifest. Am continuat cercetările şi am luat astfel urma unei balade apărute în vremea foametei din Irlanda (1849). E o baladă care devine cîntec de revoltă socială la Galway sau Athenry, pînă cînd e preluată de prizonierii Maiestăţii Sale deportaţi în coloniile penitenciare din Australia (Botany Bay şi altele). Acolo, balada se metamorfozează în cîntec de ocnă, pentru ca după multă vreme să se întoarcă în Europa şi să ajungă cîntec de peluză la meciurile de fotbal din Liverpool, Glasgow sau Manchester. Aşa arată harta romanului. E de văzut cum o să transform un cîntec în protagonist de carte. Probabil că, dacă o să intru cum se cuvine în criză de timp, o să reuşesc.
Ce vă face să scrieţi, în ultima vreme, mai degrabă romane istorice, plasate în secole îndepărtate de lumea noastră de azi? Ce vă atrage către acele timpuri?
Mi se pare că sîntem în prea mare măsură prizonierii propriei contemporaneităţi. Iar lucrul ăsta e valabil inclusiv pentru felul cum îşi aleg unii scriitori temele. În ce mă priveşte, constat o nedreptate perpetuă: erodarea trecutului, anemierea lui în percepţia oamenilor. Epoci de splendoare veritabilă ajung să nu-ţi mai trezească nici un frison fiindcă s-au aşternut prea multe decenii sau secole peste ele. Şi e păcat. Cred că acesta a fost unul dintre motivele pentru care am optat pentru vremurile de demult. Celălalt, sincer să fiu, a fost nu doar formidabilul potenţial epic al locurilor bătute cu pasul (cu doi ani în urmă Lisabona, acum Roma), ci şi bucuria de-a le putea dedica o poveste-reverenţă.
Vă mai gîndiţi, totuşi, să scrieţi o poveste plasată în cotidian – sau e o miză care nu vă mai interesează?
Pe coşul minţii mi-a ieşit nu de mult fuiorul străveziu al unui gînd: un roman-jurnal ţinut de un fanatic al concertelor rock, ulcerat de ambiţia celebrităţii, dar incapabil s-o atingă altfel decît prin gesturi şi fapte infame. Am renunţat repede şi fără explicaţii. În schimb, n-am renunţat la povestirile despre România după 2007, care se vor aşeza în linia celor unsprezece proze scurte din Bazar bizar. Uite, îţi livrez în avanpremieră un titlu din volumul la care am început, timid şi fără impas temporal, lucrul: „Asomaţi pe muzică de Enya“. Şi un acronim despre care se aduce vorba la un moment dat în povestire: AACPSMSR. Ştiţi ce înseamnă? Asociaţia Amelioratorilor, Comercianţilor şi Producătorilor de Sămînţă şi Material Roditor din România. Şi cînd mă gîndesc că încă există oameni care vor să emigreze. Chiar nu-şi dau seama ce pierd?
Dintre toate genurile pe care le atacaţi în cărţile pe care le scrieţi, care vi se pare că vă aduce cei mai mulţi cititori?
Dacă judec după cifrele de vînzări, evident că pălăria de autor comic mi s-ar potrivi cel mai bine. Şi chiar dacă de obicei numărul cititorilor şi cel al cumpărătorilor nu coincid, tot poţi să-ţi faci o impresie. Or, sub aspect cifric, lucrurile sînt limpezi: Ghidul nesimţitului – 50.000 de exemplare vîndute, Cu inima smulsă din piept – 3000 de exemplare. Ergo, literatura comică ar fi drumul de urmat. Sigur, e o judecată simplistă, pe care nu pun mare preţ. Dar ea îmi arată cît de greu sînt de dinamitat stereotipiile umane. Dacă a apucat cineva să-ţi pună o etichetă, foarte greu îl mai convingi să ţi-o dezlipească de pe frunte. Ştampilarea pripită e un sport cu mare trecere la români. Pe de altă parte, s-ar putea să existe şi cititori care cred că Fluturele negru şi Balul fantomelor au fost scrise de doi oameni pe care-i cheamă întîmplător la fel. Şi care, să vezi nostimadă, publică la aceeaşi editură.
a consemnat Alina PURCARU
