Marele Kamo
● Béla Kamocsa, Blues de Timişoara. O autobiografie, volum îngrijit de Tinu Pârvulescu, Editura Brumar, 2010.
Am scris săptămîna trecută despre volumul de poezie al lui Nicu Vladimir (1950-1995), unul dintre cei mai mari, dar şi cei mai necunoscuţi folkişti români, rămas fidel pînă la capăt underground-ului, şi închei incursiunea mea în literatura artiştilor cu autobiografia lui Béla Kamocsa (1944-2010), un muzician, din fericire, notoriu, nu doar prin rolul său de membru fondator al trupei Phoenix şi apoi multiinstrumentist în formaţiile Gramofon şi Bega Blues Band (cu care a înregistrat primul album de blues din România), dar şi ca animator al peisajului muzical, făcînd parte dintre cei care au pus bazele festivalurilor de jazz/blues de la Gărîna, Jimbolia, Lugoj sau Timişoara, printre cele mai importante de la noi. Scrisă împreună cu scriitorul Tinu Pârvulescu (a cărui discretă contribuţie este remarcabilă) aceasta este prima autobiografie reuşită a unui artist român: o carte scrisă admirabil (fără divagaţii sau sentimentalisme plictisitoare), plină de umor (nu doar stilistic, dar cu nenumărate situaţii comice antologice), inteligentă, oferind nenumărate detalii inedite despre cariera, traseul şi dificultăţile unui muzician de rock/jazz/blues într-un regim totalitar, o carte care surprinde, de fapt, unul dintre momentele naşterii rockului la noi şi, fireşte, al primei sale legende – trupa Phoenix şi, în general, atmosfera muzicală a anilor ’60-’80, o perioadă extrem de interesantă şi prea puţin cunoscută sub acest aspect.
Copilăria lui Béla Kamocsa a fost marcată de gaşca de golani în care şi-a făcut veacul pe străzile cartierului timişorean multietnic Lahovari. Părăsit de tată şi necontrolat de mamă (o figură caldă, harnică şi cu multă înţelegere pentru pasiunea muzicală a copilului), dincolo de micile furtişaguri şi bătăi, asculta fascinat la radio rock’n’ roll-ul american al anilor ’50, mergea la filmele indiene de la cinematograf şi în cluburile de dans muncitoreşti. Atmosfera şi aerul timpului sînt reconstituite prin nenumărate detalii, precum aceste indicii vestimentare: „Odată cu dezgheţul ce a urmat morţii lui Stalin, a apărut freza cocoş, gen Elvis, crescută cu ulei de păr şi multă răbdare. Haina trebuia să fie cît mai lată în umeri, deschisă la piept, închisă numai la un nasture şi cît mai strîmtă jos. Pantofii aveau musai talpă groasă şi se cerea să-ţi înfoi pieptul precum Kirk Douglas.“ Vizionarea filmului The Young Ones cu trupa The Shadows şi al lor hit „Apache“ îl fac pe adolescentul Béla Kamocsa să vrea să cînte. Îi cunoaşte pe Nicu Covaci, Claudiu Rotaru şi Mony Bordeianu, şi aşa apare pe la serile dansante din licee o orchestră de dans numită Sfinţii care cîntă tot ce auzeau pe la radio: The Kinks, The Birds, The Beatles, The Rolling Stones. La început se cînta fără microfon şi cu un amplificator cărat cu tramvaiul sau cu sania, apoi, după ce trupa şi-a cîştigat o anume notorietate la cantina Politehnicii, Asociaţia Studenţilor Comunişti Români le-a cerut, mai întîi, să nu mai cînte „atît de tare“, să limiteze cîntecele în engleză şi să varieze beat-ul cu tangoul, valsul şi muzica uşoară românească, apoi i-a dat afară de tot. Béla Kamocsa subliniază mereu caracterul nonconformist al pasiunii pentru rock şi autobiografia e plină de gesturi subversive şi de sfidare, dar şi de problemele create de autorităţile comuniste, multe absurde, care însă fac deliciul lecturii: ca să scape de armată, „sfinţii“ se internează la un spital psihiatric; continuă să ţină concerte într-o popicărie abandonată sau într-un depozit de mere; acuzaţi de misticism, îşi schimbă numele în Phoenix; la un moment dat sînt convocaţi la ministrul Tineretului, nimeni altul decît Ion Iliescu („Ne-a făcut un pic de morală pe tema eticii tineretului socialist; mi-aş face păcat dacă aş spune că Iliescu crea impresia unui nomenclaturist prost sau răzbunător“); la prima filmare de la televiziune, datorată lui Cornel Chiriac, li se verifică coregrafia („Aveam voie să ne mişcăm dar numai unduitor; Mony a făcut un pic de jaggereală cu stativul, dar temperat; iar părul, care era considerat lung, deşi doar pînă sub ureche, trebuia dosit cu agrafe şi mult gel, sau îndesat sub gulerul cămăşii.“); primul lor disc în format single, care conţinea „Hei, tramvai“ şi „Canarul“, s-a vîndut în jumătate de milion de exemplare, dar băieţii au fost plătiţi doar pentru înregistrare şi în funcţie de durata pieselor; odată, la un concert, a venit să-i vadă Valentin Ceauşescu („avea păr mai lung ca noi şi purta blugi şi cizme; odraslă de proletar, era proaspăt întors de la Oxford şi arăta mai hippy ca noi, fiind îmbrăcat şi informat direct de la sursă; cine ştie, poate-i văzuse pe Beatles sau pe Cream live?“); trupa schimbă nu doar numele, dar şi stilul, trec înspre psihedelic, astfel că opera rock „Omul 36:80“ (prima de acest fel din România) este cîntată desculţ...
Trupa se dizolvă în anii ’70 odată cu plecările succesive din ţară ale membrilor şi se citeşte, printre rînduri, părerea de rău a lui Béla Kamocsa, singurul care, spune el, a ştiut că o carieră internaţională pentru nişte tineri ca ei, crescuţi şi formaţi muzical în ghetoul comunist, este o iluzie. Fără să facă mare caz din asta, Béla Kamocsa îi reproşează, pertinent, mai multe lui Nicu Covaci, printre care virarea stilului înspre etno-balcanic şi păstrarea numelui Phoenix, în ciuda schimbării complete de componenţă a trupei. Jumătatea a doua a autobiografiei începe cu anul 1972 şi, de data aceasta, avem un Béla Kamocsa cîntînd jazz în diverse combinaţii. Poveştile însă nu se schimbă, devin chiar mai absurde. Tezele din iulie, de pildă, îi obligă pe muzicienii de jazz, care cîntau prin localuri, să traducă versurile melodiilor: „în loc de «black magic woman» cîntam «medicul negru de femei», iar în loc de «the autumn leaves» fredonam «îmi pleacă frunzele călare»; era o băşcălie generală... şi totuşi, aşa surreală, cum ni se pare ea astăzi, revoluţia culturală ceauşistă nu era deloc o farsă“. Nenumărate alte poveşti sînt de un comic şi de un absurd colosal şi este foarte interesant cum se vede comunismul din perspectiva culturii pop pe care a încercat s-o controleze, după 1971, foarte strict. Unică din acest punct de vedere, autobiografia lui Kamo (cum i se zicea) face, indirect, antropologie culturală. Altfel, cei care nu l-au cunoscut sau nu l-au ascultat cîntînd, vor descoperi aici un artist talentat, pasionat şi autodidact, şi un om inteligent, capabil de observaţii şi comentarii foarte fine, întotdeauna pertinente, şi care-şi pune mereu întrebări, un om cald, modest şi plin de bun-simţ, sensibil, avînd un cult al prieteniei şi, mai ales, un foarte bun simţ al umorului. O carte frumoasă şi totodată esenţială pentru cultura pop românească.
