Culmile îndepărtării

● George Banu, Trilogia îndepărtării: Odihna, Noaptea, Uitarea, traducere de Ileana Littera şi Anca Măniuţiu, Editura Cartea Românească, 2010. 

Tocmai cînd mă pregăteam să deplîng lipsa diversităţii şi a consistenţei eseisticii româneşti (exceptînd-o pe cea literară, totuşi), particip, graţie ICR Lisabona, la o sesiune de comunicări  găzduită de Fundaţia Gulbenkian şi intitulată „Literatura în Europa“, unde scriitoarea Ulrike Draesner vorbeşte despre faptul că editorii germani au ajuns să prefere eseisticii pînă şi poezia, momentan eseul fiind considerat, comercial vorbind, printre cele mai ingrate genuri. Dacă nici nemţii nu mai citesc eseuri, atunci ce să ne mai mirăm, spre exemplu, de puţinătatea eseurilor româneşti de teorie (alta decît cea literară), artă, teatru, film ş.cl. Am citit, aşadar, traducerea Trilogiei îndepărtării în ideea unui act de apropiere faţă de un gen absent la noi. Parafrazînd titlul jurnalului ionescian, tripticul lui George Banu format din Odihna, Noaptea, Uitarea este, de fapt, un eseu în fărîme, dar care comunică, uneori pînă la detaliu, alcătuind deopotrivă o meditaţie asupra existenţei şi a condiţiei (teatrale, cu sau fără ghilimele) a omului/artistului. Grupate în cele trei mari teme care converg în ideea separării şi a distanţei, reflecţiile fragmentare ale lui George Banu alternează aforismele, citatele, comentariile, întîmplările şi anecdotele, unele luate din cărţi, altele din experienţa personală sau din folclorul oral, şi se revendică, în fond, de la tradiţia gînditorilor francezi, de la Pascal la Cioran (ambii des citaţi), mixînd metafora cu speculaţia, morala cu paradoxul, artisticul cu religiosul. 

Prima parte este, mai degrabă, un elogiu adus odihnei, de fapt, virtuţilor ei curative deopotrivă biologice şi spirituale, forţei sale de regenerare fizică şi mentală ce o recomandă drept soluţie împotriva alienării induse de o societate care glorifică viteza, efortul susţinut şi prezenţa permanentă („odihna adevărată se înrudeşte cu anarhia“ – afirmă, la un moment dat, omul de teatru). Vocabularul care aproximează conceptul de odihnă este cît se poate de relevant: „răgaz“, „refugiu“, „eliberare“, „reacordare“, „reparare“, „regăsire“ etc. Plasată deasupra divertismentului pascalian şi a grădinăritului voltairian, odihna, în percepţia lui George Banu, e o formă necesară de asceză personală (tăcere + izolare ar fi o posibilă ecuaţie) care, uneori, poate favoriza meditaţia, chiar revelaţia de sine. Înainte de acestea, odihna presupune egoism, curaj şi determinare: „Odihna reclamă curajul de a-ţi asuma absenţa din mijlocul oamenilor; curajul de a fi uitat de ceilalţi“. 

Odihna este însă doar o întrerupere, un interstiţiu, o stare intermediară. Pentru a deveni acea formă de refugiu şi regăsire, trebuie să aibă o durată finită, în exces paralizează. A nu se confunda odihna cu lenea, cu oblomovismul sau cu melancolia – avertizează George Banu: abuzul de odihnă este o formă de decadenţă. 

Ca „disidenţă a zilei“ (Borges ar fi spus că ne eliberează de „prolixitatea zilei“), noaptea este tot o formă de relaxare/evadare/confruntare cu sine: „Numai în întuneric omul se poate descoperi pe sine“. Mereu ambivalentă, noaptea aduce odihna, dar şi frica, plăcerea, dar şi pericolul, reveria, dar şi nesiguranţa, iar ca „experienţă a excesului“ noaptea oferă revelaţie sau distrugere, excitare sau secret, deşi, uneori, acestea se suprapun în mod dramatic. 

Incursiunea lui George Banu prin pictura europeană (Caravaggio, Delacroix, C.D. Friedrich, Georges de la Tour, Van Gogh, Magritte ş.a.), prin literatură („noaptea gotică e teatralizată“) şi, mai ales, prin teatru (căci „dramaturgia europeană nu duce lipsă de «nopţi»“), de la scene din piese celebre la experimentele teatrale şi reprezentările nocturne memorabile ale unor Grotowski, Brook sau Vitez, adaugă nuanţe şi oferă nenumărate sugestii de interpretare tematică. Aşa cum este, de pildă, remarca despre tetralogia lui Cehov (unul dintre scriitorii la care autorul se referă în mod constant) care începe şi se termină cu scene de noapte. George Banu insistă asupra a ceea ce s-ar putea numi perspectiva politică a nopţii ca moment suprem de vulnerabilitate („Teroarea e strîns legată de instrumentalizarea poliţienească a nopţii“), pentru care, de asemenea, autorul foloseşte nenumărate exemple şi din teatru (noaptea se ţes intrigi, se întîlnesc conspiratori, se pun la punct atentate), şi din istorie, care consemnează cîteva celebre nopţi ale crimei. 

O anume ambivalenţă este întreţinută şi în ceea ce priveşte uitarea, deopotrivă o formă involuntară de protecţie, de terapie, condiţie şi soluţie a odihnei şi a unei libertăţi psiho-emoţionale, dar şi sursă constantă de nesiguranţă, vulnerabilitate şi dezordine sau, mai rău, semnul abandonului ori al degradării şi al declinului mental: „Pană sau tertip al raţiunii? Şi una şi alta“. Astfel, coexistă voinţa, nevoia, facultatea şi fatalitatea de a uita, cu efecte dintre cele mai diverse, de la împăcare la frustrare, vinovăţie şi frică. Fraza lui Cioran despre infernul de „a nu putea uita nimic“ reverberează cu altele din Seneca, din Borges (cu personajul său Funes), Ricœur ori din Philip Roth, pentru a nu menţiona decît cîţiva autori necitaţi de George Banu (căruia, în mod curios, îi scapă referinţa la Valea Plîngerii, de pildă), dar în a căror trenă tematică se înscrie mai mult sau mai puţin conştient. Cînd evocă, spre exemplu, episodul personal al unui prieten care, pentru a-şi aminti un nume, are nevoie de linişte, George Banu pică exact peste teoria lui Kundera din romanul Lentoarea.

Ca act subconştient de refuz şi/sau sancţiune, dar şi ca accident sau constrîngere, „uitarea rămîne solitară“, un proces individual şi netransmisibil, nominal, izolant&izolator, spre deosebire de caracterul mereu comunitar, multiplicator şi generativ, al memoriei care (se) transferă – subliniază autorul cînd abordează, din nou, perspectiva politică şi aminteşte despre uitările contrafăcute ale puterilor totalitare care, din fericire, nu au posteritate. O fină distincţie este introdusă în ceea ce priveşte relaţia teatrului cu uitarea: pe de o parte, „uitarea interzice trăirea“ şi, astfel, e contrară esenţei teatrale, pe de altă parte, pentru a-şi însuşi personajul şi a juca, actorul trebuie să uite de text şi de sine.

Panseurile şi comentariile lui George Banu formează, în ciuda unor inerente redundanţe, preţiozităţi şi banalităţi („uitarea e virusul care atacă memoria“), un triptic plin de nuanţe şi de momente de inspiraţie a cărui lectură oferă, prin sugestii şi formulări, destule momente de încîntare reflexivă. Uneori şi umor: „Pescarul este un yoghin nedeclarat“.