Cum se-alege praful de lumea lui Moromete

Nu am înţeles niciodată, în anii de liceu şi facultate, raţiunile acerbei lupte a satului cu oraşul, în ideologia literară, parcă mai abitir la noi decît în alte literaturi. Adică, de înţeles am înţeles eu destule, dar n-am avut chef să le accept. Vă amintiţi, desigur. De-o parte, critica liberal-burgheză prona incapacitatea satului (în elementaritatea, tradiţionalismul şi peisagismul său) de a susţine analiza psihologică, aceasta fiind apanajul urbanului industrial, al modernizării. Care urbanizare („la ville tentaculaire“) – spumegau sămănătoriştii – distruge temelia religioasă a fiinţei, înstrăinează, perverteşte, ucide naturalul şi exaltă artificialitatea, ateismul, dezumanizarea. Universul rural era identificat cu idealismul, sănătatea morală, conservatismul latifundiar (nu fără niscai impulsuri bovarizant-evazioniste), armonia naturală, puritatea originară, cultul energizant al rădăcinilor şi, la limită, naţionalismul xenofob. Universul urban însemna, pe de o parte, complexitate, rafinament, materialism, cosmopolitism, hedonism, dandysm şi xenofilie, iar de cealaltă parte, în consecinţă: nevroză, alienare, mercantilism, parvenitism cinic, imoralism, adică tot atîtea subiecte pentru psihologism, existenţialism, expresionism, simbolism ş.cl. (Numai realismul făcea figură bicefală în context.) 

În liceu şi-n facultate, cînd pritoceam chestiile astea (ajungînd invariabil la tema „intelectualului inadaptabil“, îngerul căzut din raiul rural în infernul urban) am fost mereu taxat de duplicitar, în discuţiile firoscoase cu amicii, pentru simplul motiv că rezonam egal la Sadoveanu, Galaction şi Camil Petrescu, la Slavici, Creangă şi Cezar Petrescu, la Rebreanu şi Matei Caragiale. „Bătrîne, nu se poate, hotărăşte-te: ori la ţară, ori la oraş! Ori tradiţionalism, ori modernism!“, mă împungeau agasaţi tovarăşii de lectură. Unde luau definitiv foc era la Eliade şi Marin Preda, două ambivalenţe imposibile. Ori eşti fermecat de fantasticul eliadesc, ori de realismul lui psihologic. Una din două. La fel la Preda: ori Moromeţii, ori Intrusul şi Marele singuratic. Nu (i-)am putut convinge niciodată că disponibilitatea (numai aparent antinomică) a lecturilor mele nu era un ifos, o vanitate, o provocare, ci pur şi simplu o dualitate perfect plauzibilă şi, pentru mine, binefăcătoare. Cam lungă introducere, recunosc, pentru a vă recomanda o carte mustoasă, bine construită, sobră, ba chiar severă pe alocuri, densă şi picantă deopotrivă, menită să ni-l reapropie pe Marin Preda, la fel de palpitant ca volumul de convorbiri Eugen Simion-Aurora Cornu. Moromeţii, ultimul capitol de Sorin Preda (Editura Academiei Române) este o captivantă suită de dialoguri cu consăteni, scriitori, dar mai ales rude apropiate scriitorului – fraţi, soţii, copii, nepoţi, plus foşti colegi de şcoală – închegată fără nici o agendă ascunsă. La sfîrşitul lecturii, omul-Preda nu este nici idealizat, nici alterat. Este (cu)prins cu toate contradicţiile firii care i-a făcut o posteritate îndeajuns de inconfortabilă. Cu o „platoşă de ironie şi duritate morocănoasă“, în carcasa căreia sălăşluia „un mare sentimental, capabil de mari gesturi“ – cum spune Sorin Preda, nepotul de frate al scriitorului, adică fiul lui Alexandru (Sae, Săică) Preda. Ceea ce lumea literară a ţinut să conserve după moartea marelui scriitor, şi mai cu seamă după 1989, au fost nu atît profunda lui conştiinţă literară, talentul enorm, captivantele trasee evolutive, ambiţia cuprinderii de medii sociale, hipnoza romanului total ş.a.m.d., ci cu precădere suceala sarcastică a persoanei, asprimile resentimentare, ieşirile violente, excesele boemei autodistructive, cultivarea monomaniei editoriale, răzbunările, meandrele erotice, dar şi de politică scriitoricească, capriciile aiuritoare şi rivalităţile. Faptul că a fost disputat (monopolizat, practic, ca şi Nichita Stănescu, de altfel) atît de înverşunat de naturi umane şi literare extrem de deosebite, precum Ov.S. Crohmălniceanu şi Paul Georgescu, Mihai Ungheanu şi Eugen Simion, Mircea Dinescu şi Cezar Ivănescu, sau faptul că teribila concurenţă a anilor ’50 dintre Marin Preda, Eugen Barbu şi Petru Dumitriu îşi trimite ecourile pînă în Istoriile literare ale zilelor noastre, unde ruralul şi urbanul par a fi în aceeaşi disjuncţie – au fost şi sînt realităţi pe cît de tentante pentru mica istorie literară, pe atîta de contraproductive în sfera exegezei. 

 Foarte multă lume consideră datată, căzută în caricatură, lumea Moromeţilor şi, implicit, Romanul acesteia. Pînă şi în Istoria critică a lui Nicolae Manolescu îl vedem mult mai cîştigat pe Eugen Barbu decît pe Preda (ca să nu mai spun, fireşte, de Istoria lui Marian Popa). În plus – cum scrie Sorin Preda –, „de la un timp încoace, lumea Moromeţilor, lumea sătenilor lui Preda, parcă nu mai vrea să trăiască. I s-a urît cu binele şi acum dispare încet şi fără zarvă, asemenea casetelor înregistrate de mine în mai multe rînduri la Siliştea-Gumeşti. Casete care, netranscrise la vreme, s-au demagnetizat şi au murit pe tăcute, ca nişte fiinţe sătule de viaţă, ca nişte bătrîni bolnavi şi singuri“. 

Altminteri zis, în cuvintele lui Cutieru Ilie, zis Gulie, croitorul satului, „în sărăcia aia care era, viaţa părea mult mai dulce ca acum. Avea secretele şi bucuriile ei mărunte. Îmi amintesc ce gust şi ce miros avea mîncarea de cartofi adusă de mama pe cîmp, la seceră, la amiază. Tot cîmpul se umplea de mireasma cartofilor tăvăliţi prin ceapă şi roşii puse la borcan de toamna. N-am mai întîlnit de atunci un asemenea miros plăcut. Tot aşa caut şi azi mirosul de pîine – pîinea la ţest făcută de Bobîrlichioaia (...) Cam asta-i treaba – pe vremea copilăriei mele şi a lui Marin, ţăranul se zbătea în lipsuri, dar era fericire la oameni. Nu ştiu cum, dar parcă istoria nu le intra sub coaste, ca acum (...) Ce să mai discutăm – în Siliştea a dispărut parcă şi simţul omului de mai trăi“. 

De aici, de la vlăguirea, schimonosirea de mahala, ori de-a dreptul pustiirea Satului românesc, se trage, observ, şi tendinţa tot mai accentuată de a decreta nu doar „imposibila întoarcere“, ci, fatalmente, însăşi secătuirea estetică a capodoperei care este Moromeţii. În ce mă priveşte, nu sînt deloc convins de acest lucru. Într-un fel, cu mutaţiile de rigoare, relaţia temei rurale cu aşteptările prezentului urban seamănă cu aşa-zisul conflict dintre civilizaţia Lemnului şi cea a Pietrei (fragilitatea satului răsăritean faţă cu tăria seculară a burgului apusean), un pseudo-conflict pe marginea căruia am polemizat prieteneşte cu Vintilă Mihăilescu, nu de mult, chiar în Dilema veche. Cum bine observa d-sa, forţa dăinuitoare şi blazonul somptuos al uneia nu ştirbeşte întru nimic nobleţea fragilităţii şi farmecul natural din etern-vulnerabila improvizaţie a celuilalt. Cu alte cuvinte, Groapa şi Cronică de familie nu cîştigă nimic faţă de Moromeţii prin simpla situare în umanitatea urbană, fie a pegrei, fie a aristocraţiei, după cum alambicul halucinant de stări, temperamente, destine şi scene antologice din Siliştea-Gumeşti nu are de ce să concureze cu orice preţ cazuistica sclipitoare (chit că şubredă şi discutabilă în fel şi chip) a romanelor citate. Paradoxul însă, abia de aici începe. Toate dialogurile lui Sorin Preda cu consătenii scriitorului etalează un reflex de netă, ori subtilă şi tenace opoziţie a oamenilor din Siliştea-Gumeşti faţă de ipostazierea lor literară. Şi cinematografică, după cum vom vedea săptămîna viitoare.

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Recent, a coordonat volumul colectiv Cărţile care ne-au făcut oameni la Editura Humanitas, 2010.