Portret în oglindă cu Cortázar

Relaţia dintre un scriitor şi editorul său este în continuare – în ciuda atîtor memorii, scrisori sau drame repovestite – o nebuloasă vie, mereu în mişcare, evoluînd după legi psihologice obscure, blocîndu-se imperceptibil într-o privire sau un gest, continuînd tumultuos, ca o poveste de amor, pînă la (un) capăt. Atunci cînd relaţia între un scriitor adevărat şi un editor care îşi merită numele este altceva decît un troc, un schimb comercial de produse, ea poate căpăta, prin complexitate şi stranietate, accente şi nuanţe de-a dreptul romaneşti. E acel gen de amistad amorosa, cum numea zilele trecute la Bucureşti Mario Muchnik, editorul lui Cortázar, întîlnirea aceasta de destin, plină de pathos, dar nu de patetism, din care au ieşit cărţi de convorbiri, lungi interviuri reciproce, albume şi expoziţii de fotografie. 

Mario Muchnik este, de mai bine de jumătate de secol, unul dintre cei mai importanţi editori europeni. După o formaţie de fizician (specializat, poetic, în particule elementare şi energii înalte), după mai mulţi ani petrecuţi în edituri prestigioase din Londra şi Paris, el a întemeiat Muchnik Editores, a fost director general la Seix Barral. Faimosul său Atelier de la Madrid este un loc al rafinamentului editorial, căci directorul său, fotograf celebru, este cunoscut, înainte de orice, ca un om de gust. Lui i se datorează apariţia în spaniolă a mai multor autori central-europeni, Elias Canetti fiind, poate, cel mai important dintre ei. În urmă cu cîţiva ani, Mario Muchnik a publicat o carte semnată de el însuşi (album şi memorialistică) intitulată Lo peor no son los autores (Nu autorii sînt cei mai răi), unde capitolul favorit este, fără îndoială, cel dedicat lui Julio Cortázar şi ultimei veri petrecute împreună la Segovia. Acesta a fost şi subiectul conferinţei ţinute de Muchnik zilele trecute la Bucureşti. 

Chiar codificată şi retorizată de povestirile itinerante ale lui Mario Muchnik, reconstituirea ultimei veri cu Cortázar transcrie o foarte privilegiată relaţie omenească. Şi asta nu doar pentru că cei doi erau buni prieteni; nu doar pentru că Muchnik i-a editat toate cărţile, chiar şi pe cele care nu i-au plăcut cu adevărat (Nicaragua tan violentamente dulce, de pildă); nu doar pentru că, de 30 de ani încoace, Muchnik scrie şi vorbeşte cu emoţie, căldură şi devotament despre „minunea de om“ care era Julio Cortázar. Relaţia dintre cei doi şi-a păstrat intensitatea primă mai ales pentru că Mario Muchnik ştia cine este Julio Cortázar. A demonstrat-o în cîteva fraze de-o exactitate critică fără cusur, din finalul conferinţei sale. 

Din ultima vară petrecută cu Cortázar – găzduit de cuplul Mario şi Nicole Muchnik în străvechea moară din Segovia, transformată într-o locuinţă neobişnuită –, editorul şi fotograful a recuperat portretul ataşant, vibrant, de un umor cu totul particular al unui mare scriitor. Gesturile, tabieturile, ingenuităţile, dar şi doliul pe care Cortázar îl parcurgea după moartea ultimei sale soţii sînt ale unuia dintre cei mai importanţi inovatori în limbaj literar din secolul trecut, iar Mario Muchnik – cu acea amistad amorosa care străbătea din fiecare frază a sa despre Cortázar – ştia foarte bine, mai bine ca mulţi critici contemporani, acest lucru. În ciuda faptului că relatarea lui Muchnik despre Cortázar a căpătat cu timpul un ton de iubire necondiţionată, aproape paternă (ca faţă de un prieten egal ca vîrstă cîndva, rămas însă tînăr prin forţa lucrurilor), editorul ştia cu exactitate în ce cărţi Cortázar e genial şi unde e doar bun, care sînt textele construite fără cusur, cu un ritm interior impecabil şi cu o accelerare finală tipic cortázariană, şi care sînt cele în care tensiunea slăbeşte prea repede, lăsînd să se vadă armătura butaforiei, golul de sub construcţia de cuvinte. 

Aşa încît ultima vară petrecută în trei la moara din Segovia, cu lungi conversaţii şi tăceri, plimbări cu maşina sau evocarea prietenilor comuni este şi prilejul schiţării unui personaj care avea o nestăvilită pasiune pentru oameni. Surprins în anul dintre moartea celei de-a treia soţii, canadianca Carol Dunlop, şi anul propriei sale morţi, acest Cortázar care-şi păstrase figura juvenilă de la 18 ani, dar care era deja măcinat de leucemie e un personaj totalmente cortázarian, surprins între două lumi, pe o funie subţire (la fel ca Oliveira din Rayuela între cele două ferestre), între două imagini extrem de greu de fixat. Un Cortázar ce detesta ideea de autobiografie, mulţumindu-se să rămînă aşa cum l-au văzut prietenii, admiratorii, cititorii. Un Cortázar ce visa, în mod recurent, un oraş în care – ca în Second life – apărea uneori o nouă cafenea, o sală de expoziţii, o altă cameră din care răsuna compozitorul său preferat, Lutoslavski. În fine, un Cortázar în care încăpea întotdeauna (reflectată, povestită, asumată) imaginea celuilalt. În fotografia pe care i-a făcut-o Mario Muchnik în ultima zi petrecută împreună din vara aceea (întîmplător, ziua de 26 august 1973, ultima sa aniversare) Cortázar şi-a păstrat imenşii ochelari de soare, în care astfel se reflectă, ca într-o oglindă neagră, imaginea lui Muchnik – editorul şi prietenul de-o viaţă, unul dintre puţinii martori care ni-l mai pot evoca azi pe Cortázar rîzînd în hohote, nevrînd să pară criticón, desfăşurîndu-şi cei doi metri înălţime cînd cobora din maşină sau graseind inconfundabil, în ultima sa vară segoveză.