Pentru un scriitor care îşi (tran)scrie biografia spirituală, poezia e una dintre puţinele opţiuni posibile. Pentru poeta Magda Cârneci, biografia spirituală intitulată FEM – intens-personală şi generos-generică, scrisă în peste zece ani, cu nenumărate variante şi presărată, în diverse forme, în toată opera sa de pînă acum şi care va apărea curînd la Editura Cartea Românească – a luat forma prozei. O proză poetică, aşa cum e adevărata proză, adică o scriitură de sine (ca un altul) exactă, vizionară, iradiantă. E o formă de curaj ce trebuie înţeleasă ca o necesitate. Căci dacă în poemele din Hipermateria (1989) realitatea „hiperfizică“ era privită în faţă pînă la halucinaţie, dacă în O tăcere asurzitoare (1985) o voce profetică clama „precizia iluminării“, dacă în Haosmos (1992) se trasau jaloanele unei „înaintări iniţiatice“, FEM e cartea cărţilor de pînă acum ale scriitoarei, în egală măsură o carte a iluminării şi una a revelaţiei realului. 

Scrisă ca o lungă scrisoare adresată unui bărbat cîndva iubit, FEM e o biografie a sinelui trezit la „adevărata viaţă“, dar şi istoria epică a (re)conectării la principiul feminin al vieţii, a contopirii cu acea structură psihică arhetipală maternă ce marchează radical viaţa inconştientă a oricărei fiinţe. Povestitoarea care-şi împărtăşeşte viaţa intim-spirituală – printr-o amănunţită anamneză jungiană ce va face deliciul cunoscătorilor – este însă cineva care a învăţat din lungul traseu către sine una dintre cele mai importante lecţii ale aventurii spirituale: unitatea de fond a tuturor lucrurilor, non-dualitatea, faptul că sîntem una femei şi bărbaţi, sfinte şi „borfete“, eroi ai iluminării şi cyberborgi conectaţi la TV. De aceea biografia sa spirituală – specie complicată, căci retrasează căi unice şi povesteşte aventuri interioare de dincoace de limbaj – este o povestire directă şi palpitantă a corpului de carne, dar şi a corpului de lumină, a iubirii (pentru El, acel ex-„Dragule“, dar, în fond, pentru tot ce există), a întîlnirii intime cu divinul, a iluminării (poetic-exacte), a adoraţiei şi a dezolării: „Dragule, să nu te înşeli, eu nu am consumat niciodată vreun drog. Nu ştiu cum e gustul cocainei sau opiului, n-am încercat nici LSD-ul şi nici mescalina. În lumea din care vin eu, aşa ceva nu se găsea, nu era la îndemînă, eu am aflat despre droguri numai din cărţi.

Stupefiantul pe care-l folosesc eu este strict personal, e lăuntric. Mi-l servesc uneori singură, mai meditînd, mai rugîndu-mă, citind anumite poeme sau cărţi care mă ridică în sfere eterate, înalte, dar de cele mai multe ori nu eu sînt cea care controlează declanşarea efectului lui. Narcoticul meu se găseşte chiar în creier, în dulcile endorfine care scaldă sinapsele, cum am citit într-un tratat de neurobiologie, dar ele nu sînt decît urma chimică, substratul organic care devine receptiv la vibraţii care există, preexistă în altă parte, într-o lume de invizibile rezonanţe aflată peste tot şi niciunde, într-un cîmp de forţe încă prea puţin cunoscute, unde stă suspendată o memorie mult mai largă, mult mai bătrînă şi mai arhaică“.  

Intimitatea spirituală, despre care s-au scris cărţi întregi, nu poate însă fi (atunci cînd e autentică) decît o poveste a devenirii de sine, spusă sau scrisă în cuvintele unui anumit timp şi ale unui anumit spaţiu, folosind o anume formă de reprezentare a realului şi o anumită limbă. „Castelul interior“ al Sfintei Tereza de Avila, „nopţile întunecate“ ale lui San Juan de la Cruz, iluminările lui Swedenborg din Cartea de vise sau exerciţiile spirituale ale lui Ignacio de Loyola sînt, în primul rînd, povestiri de sine (pentru un altul) de o generozitate cu adevărat „suprasensibilă“. FEM-ul Magdei Cârneci – un concentrat itinerar epifanic, pornind de la „brusca aruncare în scenă“, trecînd prin aventurile corpului dureros, prin iluminările adolescentine ale unei feminităţi matriciale şi „căderea din realitate în Realitate“, prin „schimbarea la trup“ androgină spre maturizarea viziunii, deschiderea celui de-al treilea ochi şi, în cele din urmă, fulguranta (şi intransmisibila) înţelegere a „marelui şah cu partea cealaltă“ – este o livrare de sine pentru bunul uz al celor care mai caută „o magie coerentă a lumii“: „Există în toată aiureala vieţilor noastre o ordine mai înaltă, de o obiectivitate subtilă şi de aceea greu perceptibilă, dar pe care se poate conta. Ea ni se prezintă doar uneori, sub aparenţa unei bruşte impresii de dezlimitare mentală, ca boarea unei înţelegeri imense, care ne stupefiază simţurile şi meandrele cerebrale. Această ordine invizibilă şi integratoare, cînd o realizezi fulgurant, e ca o trezire din somn, ca o revelaţie, e o formă de uluită bucurie, de imensă împăcare. La ea avem cu toţii acces, din cînd în cînd, în clipe rare de luciditate detaşată şi vizionară, cînd sîntem prezenţi la realitatea esenţială a lumii, unitară, consistentă şi adevărată, adică în clipe de graţie. Cu condiţia să nu uităm că e vorba, finalmente, de un joc. De Marele Joc cu noi înşine. Un Joc trans-uman, căci include şi pietrele şi plantele şi păsările şi animalele, include şi văzduhul şi spaţiul interstelar. Un şah cu Partea Cealaltă“.  

E aici şi o „cheie emoţională“ pentru Planeta FEM, pentru acel univers feminin despre care unul dintre ultimii maeştrii spirituali ai vremurilor noastre spunea că e o lume în mod natural mai aproape de fiinţa lucrurilor. FEM este, mai ales, cîştigarea acelui „pariu universal“ al poeziei (şi prozei adevărate) descris de Magda Cârneci într-un eseu: „Poezia de astăzi nu îşi păstrează sensul decît dacă păstrează intact sau cultivă cu încrîncenare accesul la o altă logică, o logică integrală... o logică în acelaşi timp sensibilă, sintetică şi vizionară, care să ne permită să intrăm în rezonanţă, prin intermediul fantasmei verbale, cu fiinţa noastră completă, senzorială dar şi emoţională, biologică dar şi spirituală, raţională dar şi mistică“. Este pariul cîştigat şi de proza vizionară din acest volum de excepţie.