O femeie prea puternică

În august 2009, scriitoarea franceză de origine senegaleză Marie Ndiaye spunea, într-un interviu din Inrockuptibles, despre Franţa lui Nicolas Sarkozy: „Cred că această Franţă este monstruoasă. Faptul că noi am ales să locuim la Berlin (scriitoarea, soţul ei, scriitorul Jean-Yves Cendrey, şi cei trei copii ai lor – n.m.) nu este străin de acest sentiment. Am plecat imediat după alegeri, acum doi ani, mai ales din cauza lui Sarkozy... Mi se pare detestabilă această atmosferă de supraveghere şi vulgaritate... Îmi amintesc o frază din Marguerite Duras: «Dreapta e moartea». Pentru mine, aceşti oameni reprezintă o formă de moarte, de îndobitocire a gîndirii, un refuz al diferenţei. Ştiu că şi Angela Merkel este un politician de dreapta, dar ea nu are nimic de-a face cu dreapta lui Sarkozy: ea impune o morală pe care dreapta franceză a pierdut-o“.  

Peste trei luni, cînd scriitoarea a primit Premiul Goncourt pentru romanul apărut la Gallimard, Trois femmes puissantes (Trei femei puternice), deputatul francez Éric Raoult, figură marcantă a majorităţii guvernamentale, a cerut ministrului Culturii, Frédéric Mitterrand, să impună anumite obligaţii laureaţilor celui mai prestigios premiu literar francez, aceştia fiind datori, în opinia politicianului, „să respecte coeziunea naţională şi imaginea ţării noastre“ şi, mai ales, o imprescriptibilă „datorie a rezervei“. Pînă în prezent, ministrul francez al Culturii nu a dat nici un semn că ar fi auzit de controversa privind libertatea de expresie, în afara unui răspuns confidenţial, în scris, trimis parlamentarului furios. Poate pentru că Mitterrand are controversa lui, cea legată de romanul La mauvaise vie apărut în 2005, la Editura Robert Laffont, povestea – la persoana întîi, dar ştim cu toţii ce gafă e să suprapui naratorul cu autorul, într-o operă de ficţiune – despre plăcerile turismului sexual. Însă nu La mauvaise vie mă interesează acum şi nici scrupulele morale legate de un roman atît de prost încît e mai degrabă o dovadă de mauvais goût să-l comentezi ca literatură.

Trei femei puternice, în schimb, romanul pentru care Marie Ndiaye a primit Goncourt-ul anul trecut (şi care s-ar fi putut numi, la fel de exact, „Trei femei terminate“) e un roman adevărat care şi-a meritat şi premiul, şi notorietatea. Trec peste faptul că, dacă ar fi apărut la noi o carte asemănătoare, ea ar fi fost tratată, fără îndoială, de „feminină“, dacă nu chiar feministă (sau măcar programatic antimisogină), s-ar fi zis că are probleme de construcţie (aşa se zice, frumos, cînd nu-ţi place), că e, în ea, prea multă interioritate şi prea puţină istorie (mică sau mare, dar explicită). Şi chiar aşa e, cu observaţia că, la un nivel suficient de subtil şi de bine condus narativ, planurile care par să se excludă la o primă privire se contopesc subteran. 

Marie Ndiaye scrie, în fond – şi nu doar în această carte tîrzie –, despre nepăsare şi ferocitate (e drept, mai degrabă masculine), despre ruşine şi evadare (într-adevăr, mai mult feminine), neuitînd însă niciodată contrapunctul esenţial al acestor afecte, fatalităţi şi întîmplări de viaţă. Prima dintre cele trei femei surprinse în momentul-cheie al poveştii lor este Norah – o avocată pariziană tarată (indirect şi de la distanţă) de un monstru patern, un fel de mic demon implacabil care şi-a răpit propriul fiu, distrugînd astfel şi viaţa trăită departe, a soţiei şi fetelor sale. Norah e cea care, povestind, regresează, sub ochii noştri, la ceea ce poate avea mai atroce copilăria. Cea de-a doua femeie „puternică“ a Mariei Ndiaye, Fanta, nici nu mai există: ea apare indirect, lipsită de consistenţă şi identitate, în degringolada unui soţ prea slab şi prea paranoic ca să o vadă aşa cum e. Iar noi, cititorii, abia dacă o întrezărim prin ochii unei vecine insuportabile pe care Fanta o salută doar în momentul în care, nu se ştie cum, îşi recuperează voinţa proprie. Khady Demba, ultima femeie prea puternică pentru supravieţuire, este şi cea care face evadările celorlalte două deopotrivă eroice şi relative; faptul că ea rămîne prizonieră în lumea (războinică, politică, segregată a) bărbaţilor pînă în clipa morţii nu înseamnă nici că eliberarea sa nu e completă, nici că identitatea ei ar fi mai fragilă ca a celorlalte două. Dimpotrivă. 

Felul în care cele trei femei venite (sau niciodată plecate) din Africa neagră se întîlnesc, îşi corespund sau se resping construieşte filigranul acestui roman cu adevărat puternic, deşi poate prea simbolic pentru gustul nostru (literar) minimalist. N-ar fi însă rău să-l putem citi şi în româneşte, căci astfel s-ar putea să înţelegem mai bine conflictele (îndreptăţite, aş zice) ale scriitoarei cu Nicolas Sarkozy, dar şi cu o bună parte a lumii literare franceze.