O legendă a folkului
● Nicu Vladimir, Lucrătorul ostenit, carte + CD, Editura Blumenthal, 2010.
Săptămîna trecută, pe 8 decembrie, s-a comemorat moartea lui John Lennon, dar mult prea puţini au ştiut că s-au împlinit şi 60 de ani de la naşterea lui Nicu Vladimir (1950-1995), unul dintre cei mai mari şi mai underground folkişti români. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, Nicu Vladimir a fost un plastician talentat, a publicat poezie în Luceafărul, Orizont sau Tribuna şi a făcut parte, alături de Mircea Florian, Horia Stoicanu şi Valeriu Sterian, din careul marilor folkişti protestatari de la noi (pe la sfîrştiul anilor ’60, Nicu Vladimir l-a avut ca percuţionist de concerte pe Andrei Oişteanu, apropo). A cîntat în peste două sute de evenimente, nu doar în spectacole şi în festivaluri de rock şi folk, în teatre sau în Cenaclul „Flacăra“, dar şi în cluburi şi cenacluri ale elevilor, în cîrciumi de pe litoral sau, mai tîrziu, în Piaţa Universităţii. Om extrem de discret, artist talentat, autentic, integru şi fără vise de glorie, străin de orice compromis ideologic sau comercial, Nicu Vladimir n-a debutat niciodată în volum (cenzura nu i-ar fi permis-o), n-a făcut înregistrări oficiale şi nu există decît vreo trei filmări cu el (una singură e pe YouTube, vezi mai jos).
Povestea vieţii şi a carierei artistului are nenumărate goluri şi sper ca această primă culegere a poeziilor şi textelor sale (însoţită de un CD cu şase piese de arhivă, ediţia e îngrijită de timişorenii Daniel Silvian Petre şi Emil Kindlein, cîştigătorii de anul trecut ai Trofeului „Om Bun“) să fie, de fapt, începutul unei necesare recuperări. Pentru că piesele lui Nicu Vladimir nu sînt doar nişte compoziţii elaborate (seamănă cu Dylan, iar frazarea îmi aminteşte, pe alocuri, de Syd Barrett), dar conţin nenumărate versuri remarcabile. Într-un text din 1986, de altfel, cantautorul arată o conştiinţă textuală ridicată („am fost întotdeauna consecvent principiului estetic afirmat de la început, compunînd şi cîntînd cîntece în care importanţa cuvîntului este egală cu aceea a structurii melodice – ritmice, acestea neputînd fi separate...“), pentru ca într-un interviu (singurul?) luat de Nelu Stratone cu cîteva zile înaintea dispariţiei sale din octombrie 1995 (interviu care poate fi citit pe site-ul agonia.ro), Nicu Vladimir să vorbească despre descoperirea faptului că „pateticul nu e tot una cu tragicul“ – lucru care l-a apropiat de folclor, despre efectul cenzurii („mesajul se atenua cumva, se metaforiza, se făcea mai subtil, ceea ce a fost spre binele cîntecelor“), constrîngere care „a urcat cumva nivelul intelectual al cîntecelor; eu cred că faţă de americani şi de occidentali, poetic vorbind, eram mult deasupra“. Evocînd perioada anilor ’60-’70, Nicu Vladimir mai vorbeşte şi despre ceea ce avea să fie numită, de fapt, rezistenţa prin cultură („vagabondai cu mintea, asta era soluţia cea mai la-ndemînă; sau făceai artă, nu neapărat muzică, puteai să pictezi, să scrii poezie ş.a.m.d.“) şi este foarte critic la adresa Cenaclului „Flacăra“, „care a avut comandă clară să ia toată treaba asta şrezistenţa artistică a tinerilorţ şi s-o deturneze“. Vorbe de o inteligenţă şi integritate morală rare, pe care cu greu le mai poţi întîlni şi la alţi folkişti români care au profitat din plin de expunerea pe scena cenaclului.
Revenind la acest prim şi postum volum de versuri ilustrat cu desene şi fotografii ale lui Nicu Vladimir, trebuie să spun că m-a impresionat. „Rock & roll pe tăişul briciului“, secţiunea care conţine poemele scrise, se deschide cu un imn al deznădejdii generaţiei sale, un text care are exact acea doză de candoare, revoltă şi patetism: „aceşti oameni tineri / căutîndu-şi / printre nervii spintecaţi / căutîndu-şi, căutîndu-şi / înnebunitor / libertatea / oameni tineri / gata să explodeze în cîntec...“ („Rock Generation“). Nu ştim de cînd datează aceste poezii de sertar, dar în mod cert se suprapun mai multe perioade, căci sînt inegale şi foarte diferite. Există aici poeme în care domină registrul metaforic expresionist şaizecist, dar şi tributuri aduse lui Nichita (un poem poartă data morţii poetului Necuvintelor), în care domină limbajul vag conceptual pus, foarte muzical, în ritm şi rimă. Unele poeme sînt intimist lirice, altele declamative sau uşor narative, cum este cel scris în urma unei operaţii: „mă voi mişca sănătos / ca zefirul / voi avea grijă / eu nu mor doctore, / moartea mea mai aşteaptă ştie / c-o ştiu / o să-mi mut / sufletu-n palmă / dacă inima mea nu-l mai încape / o să-l port la vedere“. Unele poeme conţin trimiteri, metafore şi simboluri religioase, altele au o obscuritate psihedelică din care răzbat cîteva stranii şi splendide versuri („limbile de sodă ale spaimei“, „codul drumului e-n fum“) ori seamănă cu delirurile urbane ale optzeciştilor: „strigătul ca o felină mare / în salt / murmurul radiant / spre bulevard barajul de / furie caroserii şi-anvelope / încinse-alarmant / claxoanele girofarurile / grindina de neon ricoşînd pe asfalt / segmentarea / stroboscopic-a goanei / horcăitoare în / parc / maşini & umbre & / bastoane de cauciuc printre / copaci în / parcul de cobalt.“ („Flashuri“) A doua jumătate a cărţii conţine 22 de lungi „poeme cîntate“ care reiau, în bună parte, temele şi versurile poemelor scrise. Şi unele, şi altele sînt texte pline de deşertăciune şi deznădejde, singurătate şi multă moarte (sinucidere), care dau contururile unei lumi în destrămare, părăsite de Dumnezeu (cîteva ecouri vin parcă din primul Vasile Voiculescu), o lume în care domină „frigul“, „întunericul“ şi „lupii“, unde totul e „rană“ şi unde se speră şi se aşteaptă „roua“ pură şi purificatoare. În ciuda lexicului înfrîngerii („surpat“, „zdrenţuit“, „jupuit“, „zdrobit“), revolta şi protestul sînt prezente permanent în obscuritatea voită a textelor atunci cînd nu sînt, de fapt, explicite („încă mai cred gîndul că poate / să spulbere un zid“ sau „nicicum nu-i prea devreme / să flutur săbii în poeme“). Multe dintre texte sînt puternice şi minunate şi, deşi ar trebui ascultat în interpretarea lui Nicu Vladimir, redau aici, la final, un pasaj din „Colbul secundei“, un cîntec adresat lui Dumnezeu: „nu mai joc în jocul tău / e prea-ntuneric să fac tumbe-n / show / uit replica şi ochiu-ngheaţă gol / tot dansul ăsta este un viol / am strîns un ghem de mărăcini în / pumn / rămîn pe drum – cu foartele / acum // l-am încercat pe mîine drept / cămaşă / m-am văzut gol-gol / în ieri m-am îmbrăcat ca într-o faşă / – biet suflet în formol / oh ies de-acum din jocul tău / codoaşă – a reveriei de-un pol / rămîn al drumului secundei moaşă / îmi rămîn clipei sol“.
Artist talentat, autentic şi integru, Nicu Vladimir este o legendă a folkului românesc. Necunoscută încă, dar poate singura veritabilă.
