Întîlniri, într-o carte

Între jurnalele de pînă acum ale Gabrielei Melinescu, cel de-al cincilea volum este „jurnalul amar“. Puţin decalat faţă de actualitate – cuprinzînd notaţii dintre anii 2003 şi 2008 – acest volet diaristic apărut în 2010 este, fără îndoială, cel mai sceptic dintre toate şi cel mai edificat în legătură cu „natura umană“. Şi asta nu doar pentru că el începe cu un an apocaliptic (dezastrul de Crăciun din Thailanda şi Sri Lanka) şi continuă cu „anul catastrofelor“ de toate felurile, ci mai ales pentru că – singură şi cumva suspendată între lumi – scriitoarea atît de rară care e Gabriela Melinescu alege să spună tuturor lucrurilor pe nume. Asta nu înseamnă că pînă acum (în jurnale, dar mai ales în poezie şi proză) scriitoarea nu căutase şi nu descoperise acea „limbă care spune adevărul“ – limbă interioară, intimă, atît de strălucitoare între limbajele minciunii (limbaje ideologice, lemnoase, dar şi limbajele comunicării standardizate). Doar că, chiar în această specie ingrată care e jurnalul (unde şi atunci cînd te ascunzi, trebuie să spui tot eu), miza Gabrielei Melinescu era în altă parte, într-o zonă profund spiritualizată – la modul direct, experienţial, aproape mistic –, pentru a trece în planul al doilea mizeria, răutatea şi cruzimea lumii. A lumii mari, din afară (şi nu doar din România natală, ci şi din Suedia de adopţie), dar şi a micii lumi din jur, coagulată în timp.  

Profunda originalitate a jurnalului Gabrielei Melinescu venea tocmai din mutarea greutăţii în altă parte. Miza lui nu stă nici în recuperarea istorică, nici în captarea momentului, nici în exactitatea faptelor, ci într-o aventură intens spiritualizată prin care eul mic se cufundă în eul mare, în deplină coerenţă şi adecvare. Această adecvare e în impas în acest jurnal recent, iar tactica de supravieţuire – omenească, în primul rînd, dar mai ales creativă – a Gabrielei Melinescu e provocarea unor întîlniri cu mai mulţi „duşmani spirituali“, prieteni prefăcuţi, inamici (literari) declaraţi, după modelul adoptat de Strindberg şi apoi de Bergman: „Toţi vorbesc... şuşotind, jucînd comedia ipocriziei, pentru că, după cum bine se ştie, suedezilor le e frică de conflicte. E de înţeles – sînt răzbunători –, în toată literatura lor incendiile se ţin lanţ din simple certuri cu vecinii. Traducînd Strindberg, am trăit cu el durerea de a fi fost terorizat la Paris de către colonia scandinavă, mai ales de suedezi, care-i cunoşteau sensibilitatea la zgomote: organizau deplasări de piane şi tîrşîit de scaune, mese, paturi, exact cînd el trebuia să lucreze sau să se odihnească. Singura lui consolare erau cuvintele adresate acestor «duşmani spirituali»: «o să ne întîlnim într-o carte!», ameninţare pe care a împrumutat-o şi Ingmar Bergman, cînd autorităţile de la impozite l-au arestat în mod nedrept, umilindu-l şi anulîndu-i puterea de creaţie pentru un timp“. 

Însemnările, mai rare ca în celelalte volume, într-un jurnal din ce în ce mai esenţializat, nu pot însă recupera decît inutila, nemeritata umilinţă zilnică. Terorizată în propriul apartament suedez (de o familie decerebrată şi incestuoasă, cu simpatii naziste), mai degrabă străină atunci cînd se întoarce – de cîteva ori – în România, scriitoarea notează, traduce, scrie articole pentru (vechea) România literară, aproape cu ultimele forţe. Are, totuşi, zile bune, cînd miraculosul Jurnal spiritual al lui Swedenborg (tradus din latină, dar pe care nu intenţionează să-l publice) sau vechile scrisori de la iubitul René (Coeckelberghs) îi luminează calvarul. Urmează însă zile îngrozitoare, în care, la „coşmarul aclimatizat“ al vecinilor demenţi (într-o Suedie în care militanţii nazişti se regrupează neliniştitor) se adaugă scrisori murdare venite din România, mici bîrfe veninoase care străbat mii de kilometri instantaneu. Scăparea e, la fel ca în alte volume ale jurnalului, în epistolarul îndrăgostit pe care scriitoarea îl traduce pentru noi. Efectul epistolarului parţial al editorului René Coeckelberghs este dublu: el schiţează, cu ochi de îndrăgostit, un portret al Gabrielei Melinescu care dă cheia fascinaţiei pe care scriitoarea a exercitat-o şi o exercită în orice loc s-ar afla; pe de altă parte, autorul minunatelor scrisori, traduse de soţia sa, devine, preţ de cîteva pagini, personajul propriilor lui aventuri, unul plin de pasiune, umor şi plasticitate. Iubirea de altădată nu poate pune însă o surdină peste mizerabila vecinătate şi actualitate. După alţi 33 de ani, după moartea fulgerătoare a lui René, după dolii şi renunţări, iubirea îi sună mai degrabă scriitoarei ca o „boală de nervi“. Îndrăgostirile fulgerătoare ale unor bărbaţi nu-i evocă vremea marilor iubiri, ci îi par accidente, descărcări psihologice, simpatii supradimensionate pe care le primeşte cu seninătate şi blîndeţe, dar şi cu o răceală nouă. Mai importante decît o iubire capricioasă şi care răneşte în jur îi par acum scriitoarei bunătatea omenească, înţelegerea, adevărata comunicare. În locul acestora, zilele şi nopţile îi sînt minate de grobianismul, de falsitatea stridentă a celor din jur. Vecinii o urmăresc cu detectoare de căldură, tropăie noapte de noapte sau se acuplează sălbatic chiar în dreptul refugiului temporar. 

Ce faci cînd generozităţii, căldurii, entuziasmului constitutiv li se răspunde cu un rînjet? Fugi, desigur; există acea artă a fugii, pe care Gabriela Melinescu nu o exersează aici pentru prima dată. A fugit dintr-o ţară care ameninţa să o închidă pentru totdeauna, cum fuge (în acest jurnal al disperării) şi dintr-o casă confiscată de noii „demoni“ decerebraţi şi cruzi. S-ar zice că e vorba despre un destin al celor care nu pot avea cu adevărat o casă – casa confiscată de comunişti în România şi niciodată returnată, casa luată acum de noii nazişti executînd marşuri nocturne. Cortázar, în La casa tomada, descrie situaţia în lume a cuiva aruncat (periodic) din propriul spaţiu vital. Gabriela Melinescu rezistă acestei noi evacuări prin cărţile sale (inclusiv prin acest jurnal recent), prin credinţa sa autentică şi prin limba profund personală, nealterată nici chiar de nesfîrşita cruzime a celor din jur.