Leacuri pentru pesimism
Ştiu că am mai spus-o, însă tare-mi place s-o repet. Pînă acum vreo doi-trei ani sufeream şi eu, ca tot intelectualul conservator şi cu naturel simţitor, de scepticism şi mizantropie. Cunoaşteţi, cred, acel (aproape letal) amestec de senzaţii prin care ajungi la concluzia că eşti un om de prisos, în care contextul social mizerabil, agresiunea mitocăniei, umilirea constantă, buna-credinţă invariabil înşelată sau răstălmăcită fac să te invadeze gustul nimicniciei, lehamitea de oameni şi resemnarea. O resemnare albă sau neagră, bonomă sau răzbunătoare, placidă ori acidă, potrivit temperamentului. Iar cînd la vulnerabilitatea asta se adaugă patima pentru Cioran şi Caragiale (Iancu şi Matei), plus trei bypass-uri şi-o embolie, apoi cum să nu fie şocată lumea cînd îţi vede vitalitatea, trepidaţia logoreică şi apetitul pentru ubicuitate culturală?
Am fost adesea întrebat, în ultimii ani, fie agasat, fie cu înduioşare, de unde-mi adun combustibilul acestei însumări paradoxale de cioranizare optimistă, blazare energizantă, retractilitate histrionică, solitudine şi hipersocializare, bonomie şi cinism, mizantropie şi altruism.
Ei bine, rolul esenţial în recalibrarea fiinţei şi convingerilor mele l-au avut întîlnirile reciproc-vampirizante cu tinerii. Empatizînd cu liceenii infinit mai mult decît cu studenţii. Teenager-ii sînt fascinant de tulburi, deschişi cu inconştienţă, aprig turmentaţi, monologali, provocatori de dialog războinic, anarhici, dar şi năprasnic amprentabili. Studenţii sînt, cel puţin din perspectiva mea, lavă răcită, simţuri obosite, energie birocratizată, obsesia CV-ului, a job-ului, mercantilism, fiţe, sictir.
La liceele „Eminescu“ din Călăraşi, „Al. Lahovary“ din Rm. Vîlcea, „Bacovia“ din Bacău, „Gheorghe Lazăr“ din Sibiu, „Unirea“ din Focşani, „I.L. Caragiale“ din Moreni, „Jean Monnet“ şi „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti, la zecile de lansări de carte în librăriile Humanitas ori Cărtureşti din Bucureşti, Sibiu, Timişoara, Cluj, Braşov, la Filologia craioveană (cu Eugen Negrici), la Relaţii Internaţionale în Bucureşti (cu Marian Popescu) şi la Istorie (cu Horia-Roman Patapievici), la „Casa Pogor“ din Iaşi, ca şi la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu, la Mînăstirea Sîmbăta de Sus, în dialogurile cu publicul prezent la conferinţele susţinute la Teatrele Naţionale din Bucureşti şi Cluj, ori la Fundaţia Carol I, la întîlnirile cu cititorii organizate de firmele La Roche, Avon, sau în proiectul bucureştean „Mind the Book“, ca să nu mai spun de nesaţiul autodistructiv cu care-mi golesc resursele de energie şi libidoul verbal la tîrgurile Bookfest şi Gaudeamus, – peste tot unde m-am risipit cu fervoare am simţit concomitent cum mă umplu de forţă şi speranţă, cum mi se albesc melancoliile şi-mi rugineşte fatalismul. Eram copleşit, recunosc, de prejudecăţi. Că adolescenţii au mintea-n chiloţi, slujind exclusiv triada „sex, droguri, rock“. Că lectura, cartea şi bunul-simţ au murit. Că tinerii sînt tot mai străini de istorie, tradiţii, identitate naţională. Că dispreţuiesc valorile familiale, religioase, etnice, trăind exclusiv în cultul trupului, alergici la sentiment şi cu fobie pentru cele spirituale. Etc. Totul a fost invariabil invers, astfel încît am fost supus unei terapii de şoc. I-am văzut cititori de Eminescu, Nichita şi Cărtărescu, nu doar de Salinger sau Henry Miller, participînd la ideea „faliilor“ lui Huntington şi la firescul ranforsării specificului naţional în contextul globalizării, sau acceptînd că limba română mai are de aşteptat cel puţin cîteva decenii pînă va avea un limbaj porno-literar. I-am văzut – acneici înduioşători – preocupaţi de marea temă a răului la Dostoievski, de istoricul masoneriei, dar şi de reclamarea autonomiei Ardealului. De lesbianismul Margueritei Yourcenar şi homosexualitatea lui Michima, dar şi de poezia lui Ioan Alexandru, figura şi destinul lui Mircea Vulcănescu, iubirea Veronicăi Micle pentru Eminescu şi extraordinara energie autoformatoare a lui Mircea Eliade. I-am văzut palpitînd deopotrivă la iubiura lui Cioran pentru România, poemul lui Nicodim Aghioritul despre „păzirea celor cinci simţuri“, figura mareşalului Antonescu, geografia literaturii române, citatele din Filocalia şi Pateric, după cum i-am sedus evocîndu-mi juneţea fascinată de Beatles, Led Zeppelin, Deep Purple, Eric Clapton, dar şi de Pascal, Baudelaire, Rimbaud sau Dylan Thomas.
Ce păcat că nu am memorat – ori, mai rău, că nu am păstrat – zecile de întrebări venite pe bileţele de la elevii din sală (aşa cum, de pildă, am ştiut să conserv scrisorile de la deţinuţii din Piteşti către „Omul care aduce cartea“)! Numai acum, cînd mi-a venit ideea acestui articol, am reţinut fluturaşii elevilor de la liceul „I.L. Caragiale“ din Moreni-Dîmboviţa, unde am fost pe 28 februarie. Dincolo de cele, multe, strict personale privind copilăria, preferinţele, complexele, cărţile, iubirile şi bîlbîiala mediatică a oaspetelui care eram, iată cîteva interogaţii tulburătoare: Cum şi cît ne poate vindeca literatura de traumele sufleteşti? Cum alegem între realism şi SF? De ce domină azi genul fantasy şi ce viitor poate avea SF-ul? De ce se caută cu precădere traducerile, şi nu literatura română? Ce raport e de făcut între romanul lui Eliade Maitreyi şi cartea personajului titular Dragostea nu moare? Ce note specifice are păcatul în lumea creştină, islamică, budistă etc.? Ce fel de oameni, de caractere şi temperamente aveţi la PRO TV în spatele camerelor de filmat? Ce anume defineşte copilăria? Vă păstraţi declaraţia de acum cîţiva ani precum că, la noi, feminitatea se virilizează, iar băieţii se feminizează? (Interesant: asta am fost întrebat şi la fermecătoarea întîlnire din 17 februarie cu elevii de la Liceul „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti.)
Convins că „nu mai citeşte nimeni nimic“, că „se alege praful de tot ce înseamnă spirit, cuminţenie, bună-cuviinţă, ecumenism şi patriotism“, că „tineretul e descreierat şi dezumanizat“ etc., am fost realmente umilit de ataşanta nelinişte şi loviturile interogative ale acestor adolescenţi, indiferent că erau bucureşteni oleacă trufaşi, ori suflete harponate de inerentele puseuri bovarizante ale provinciei. Dacă voi folosi formula „contact anteic“, mi se va rîde-n nas: pardon de clişeu. Dacă voi opta pentru bolşevica „legătură nemijlocită cu masele“, voi fi acuzat de stîngism jalnic, deşi, în cazul de faţă, e vorba de o necesitate vitală pentru toate forţele angajate. Dacă voi încerca să glosez pe seama păguboasei incomunicări dintre scriitorime, corpul profesoral şi mass-media, incomunicare din pricina căreia predomină disjuncţia şi se amînă indefinit şi ucigător conjuncţia, voi fi taxat iute de pedanterie oţioasă.
Şi totuşi, cum s-o spun? E limpede că dinspre lumea literară trebuie să vină disponibilitatea dialogală, dinspre şcoală trebuie să vină invitaţia şi nesaţiul cunoaşterii, iar mediul ziaristic trebuie să asigure plasa de siguranţă pentru „funambulismul“ celor înscrişi în manejul interactiv. Altminteri vom rămîne ca-n snoava cu cei trei surzi. Scriitorii se vor considera pe mai departe nedoriţi şi, deci, inutili, profesorii se vor inhiba de tot mai multe complexe faţă de lumea artistică, elevii or să creadă că (aşa cum, de altfel, am şi auzit) nu mai există scriitori români în viaţă, iar gazetăria culturală va ajunge să dispreţuiască de-a binelea ambele „tabere“.
Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte este Şi aşa mai departe?: Viaţă literară IV – august 2008 – mai 2010, Editura Humanitas, 2011.
