250: Odiseea Țiganiadei
● Ion Budai-Deleanu 250, Ţiganiada azi, Caietele Simpozionului Naţional Cluj-Napoca, coord. Irina Petraş. Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010.
Anul trecut s-au împlinit 250 de ani de la naşterea lui Ion Budai-Deleanu, iar filiala Cluj a USR a organizat un simpozion naţional în urma căruia au rezultat aceste caiete cu intervenţiile participanţilor, dar care reproduce, integral sau fragmentar, şi cîteva studii clasice cunoscute ale unor G. Călinescu, D. Popovici, Ioana Em. Petrescu sau Nicolae Manolescu; în total 22 de texte critice, variate – inevitabil – şi ca abordare, şi ca valoare. La sfîrşitul lunii martie, în colecţia „Biblioteca pentru toţi“ editată de Jurnalul Naţional, a apărut şi o nouă ediţie a Ţiganiadei al cărui studiu introductiv l-am semnat, concentrîndu-mă asupra contextului cultural nefavorabil în care a apărut opera şi, mai ales, asupra receptării ei foarte curioase.
În caietele simpozionului, Simona Antofi identifică în cronologia receptării semne ale „vîrstelor criticii literare“, o idee care, prin anii ’80, o preocupase şi pe Alexandra Indrieş, aceasta afirmînd chiar că opera lui Budai-Deleanu a făcut ca, în cultura noastră, parodia criticii să se nască înaintea criticii literare. Remarcă pertinent Simona Antofi: „Vîrstele culturale ale metadiscursului asupra Ţiganiadei ilustrează traseul metodologic al discursului critic românesc, pe de o parte, iar pe de altă parte, apetenţa criticilor pentru demersul preponderent teoretizant sau pentru cel accentuat analitic şi demonstrativ.“ Ţiganiada a fost nevoită să „crească“ odată cu cultura română (receptarea ei critică arătînd asemenea cercurilor vizibile în tulpina stejarului), aşa se explică de ce i-a trebuit un secol şi jumătate pentru a fi recunoscută drept o mare creaţie. Altfel spus, nu era „vina“ epopeii, ci a culturii în care a apărut.
Cîteva date ne ajută să înţelegem cărui fapt se datorează ghinionul de care vorbeam şi în studiul introductiv mai sus menţionat. Prima variantă a Ţiganiadei, redactată între anii 1792-1795, a fost publicată de Teodor Codrescu în revista Buciumul român din Iaşi, în 1877, apariţie care nu a stîrnit atunci absolut nici un interes printre literaţii vremii. Pornind de la ideea eronată a vulgarizării textului, epopeea va cunoaşte apoi un şir lung de ediţii de popularizare, prejudecată care s-a menţinut pînă azi. Prima ediţie de acest fel apare în 1900 la Braşov şi, abia în 1925, Gh. Cardaş publică şi a doua versiune a poemului, cea finală, cu legendarele note de subsol. Care a avut şi ea parte de o ediţie prescurtată, în îngrijirea lui Ion Pillat, în 1918, poetul fiind însă de părere că „numărul cititorilor n-a sporit căci citirea in-extenso a miilor de versuri ale poemei întregi nu e tocmai uşor“, avertizînd cu faptul că cititorul neprevenit riscă să obosească, acţiunile paralele fiind „greu de urmărit“ şi justificînd astfel o ediţie reprezentativă „doar cu paginile ei cele mai frumoase“. Abia în 1969, o ediţie definitivă, realizată de Florea Fugariu, va face posibilă, pentru prima dată în istoria literaturii române, o analiză critică exactă asupra variantei finale a poemului încheiat la 12 martie 1812. Adică la 157 de ani după scrierea lui.
Ţiganiada a avut apoi o lungă perioadă de receptare predominant confuză, dacă nu chiar negativă. Primul studiu important este cel al lui Aron Densuşianu, din 1887, intitulat „O musă cenuşăreasă“ şi care se încheia cu aceste vorbe: „Credem că am probat îndeajuns însemnătatea acestei poeme, care avură nefericirea să stee o jumetate de secol înmormîntată de vie, aproape de douăzeci de ani stă moartă şi lungită sub ochii noştri – tristă probă cît sîntem de înapoiaţi în gustul artei şi orbi în apreţierea meritului“. Ediţia lui Florea Fugariu şi numărul special al revistei Luceafărul din 1970 sînt cele două momente care, un secol şi jumătate după scrierea ei, au rupt lanţul ghinioanelor acestei opere unicat în literatura română, care i-a luat absolut pe nepregătite pe primii comentatori şi care i-a pus în dificultate pe cei din generaţiile următoare. Cei mai mulţi nici n-au ştiut, de fapt, ce anume au în faţă şi nici cum ar trebui să citească un poem ramificat, cu trei niveluri textuale, ale cărui episoade li se părea că se succed prea repede şi cu prea multe personaje. De la fraza lui Gh. Asachi din 1830 („cununa de acel întîi poet românesc“) şi pînă la aprecierea lui Mircea Cărtărescu din 1999 („una dintre cele mai sofisticate construcţii epice din literatura română“), receptarea Ţiganiadei a fost cît se poate de sinuoasă, plicticoasă şi inadecvată.
La sfîrşitul anilor ’70, Eugen Negrici deplîngea soarta Ţiganiadei, epopee căreia exegeţii îi rezervaseră pînă atunci aproape exclusiv studii de tip sursologic şi comparatistic, arătîndu-se de-a dreptul fascinaţi în a decripta în operă, greşit văzută drept clasicistă, crezuri politico-filozofice, ţintele satirei şi implicit mesajele ascunse ale alegoriei, precum şi strategiile estetice (puţine) în raport cu modelele europene. Citite cronologic, articolele şi studiile închinate epopeii îşi relevă o strînsă dependenţă printr-o puternică contaminare mai mult sau mai puţin involuntară. Polemicile şi contradicţiile au fost puţine, mai degrabă completări. Premisele false de la care au plecat aproape toate comentariile critice ale Ţiganiadei au condus, dacă nu la aberaţii interpretative, atunci la interpretări neconforme, care n-au făcut decît să şteargă din strălucirea epopeii prin istoricizarea agresivă a subiectului şi a substratului intens ideologizat al întîmplărilor eroi-comice. Destinului vitreg care a scos-o din circuitul literar normal, sincronic, şi amînării unei ediţii critice bune i-a urmat un la fel de nedrept val interpretativ al genezei, în urma căruia zeci de eseişti, critici şi istorici literari s-au întrecut în a „descoperi“ şi indica cît mai multe teme şi motive, influenţe şi modele estetice greceşti, latineşti, italiene şi franceze (Eugen Negrici vorbea de un „viol sursologic“) fără de care Budai-Deleanu nu şi-ar fi putut scrie opera. Operă neapărat patriotică, cu intenţii de culturalizare şi cu cheie politică, menită să-i pună pe românii transilvăneni pe gînduri, să-i facă să reflecteze la propria condiţie, să-i mobilizeze chiar pentru a-şi recăpăta independenţa şi demnitatea. Apoi, din cauza faptului că mai toţi comentatorii au căzut în capcana diversiunii create de presupusa autenticitate a Epistoliei închinătoare şi a Prologului, paradoxurile criticii s-au ţinut lanţ: poemul este original, dar se poate face o listă cu modelele europene; notele de subsol fac parte din poem, dar subminează textul; opera este o scriere etnografică, dar ţiganii au fie numai rolul de a amuza, fie militează iluminist contra feudalismului; epopeea e clasică, dar parodiază clasicismul; este o capodoperă, dar pe alocuri nerealizată ş.a.m.d.
Epopeea a avut parte de aproximativ două sute de abordări în texte critice mai mult sau mai puţin aplicate, de interes parţial sau integral, de întinderi şi de consistenţe variate, de la articole ocazionale pînă la studii dedicate exclusiv. Peste o sută de critici, istorici literari, esteticieni, lingvişti sau scriitori au scris despre acest poem şi, cu toate acestea, nu avem azi mai mult de zece contribuţii critice satisfăcătoare, restul părînd trase la indigo. Astfel, Ioanei Em. Petrescu (Ion Budai–Deleanu şi eposul comic, 1974) îi revine meritul de a fi combătut ideea satirei şi a alegoriei clasiciste, demonstrînd că Ţiganiada, de fapt, parodiază eposul eroic, fiind un poem epic burlesc. Nicolae Balotă, dar, mai ales, Eugen Negrici (Figura spiritului creator, 1979) şi Ion Istrate (Barocul literar românesc, 1982) au demonstrat că e vorba de o operă barocă în genul burlesc şi nu de un poem eroic clasicist cu mesaj iluminist, iar Nicolae Manolescu (Istoria critică a literaturii române, 1990), apoi şi Mircea Cărtărescu (Postmodernismul românesc, 1999) au insistat asupra sofisticatei construcţii epice cu un puternic caracter de metaficţiune datorat notelor de subsol. Cine se bagă să anticipeze viitorul Ţiganiadei?
