Amintiţi-vă de Sábato la ora 6

Mi-am amintit recent, la moartea lui Sábato, de-o vorbă a sa pe care a repetat-o în cîteva cărţi, cu mici variaţiuni. „Amintiţi-vă de mine la ora 6“, îi spunea lui Borges în dialogurile din 1974-‘75 consemnate de Orlando Barone (traduse în româneşte la Polirom de Ileana Scipione). „Amintiţi-vă de mine la ora 9“, îşi începea Sábato testamentul politico-literar intitulat Antes del fin, evocînd legătura ce se făcea, în satul de cîmpie unde se născuse, între memorie şi continuarea existenţei. La 6 sau la 9 (înclin spre 6, cînd se trezea, în pueblo, tatăl spartan al lui Ernesto), formula era o rugăminte involuntar-poetică de a fi trezit dimineaţa la o anumită oră, de a nu fi uitat în lumea (de dincolo) a somnului. Trezirea este, de altfel, în diferite tradiţii spirituale, unul dintre principalele exerciţii de „revenire în simţiri“, de reintrare în corp, exemplul cel mai la îndemînă (căci, pînă una, alta, toţi ne trezim dimineaţa) pentru a contempla vidul persoanei, un veritabil exerciţiu zen. În dialogul cu Borges chiar aşa e privită trezirea dimineaţa, ca un salt şi ca o repetiţie zilnică a morţii: „«Amintiţi-vă de mine la ora nouă.» Aşa se spunea înainte, la ţară, pe cînd eram copil. Să-ţi aminteşti de o persoană, ca de cineva care a uitat de existenţă. Cînd dormim, sufletul călătoreşte dincolo de spaţiu şi de timp“.

În autobiografia sa testamentară, scrisă la 86 de ani – Sábato a murit luna trecută, cu puţin înainte de centenarul care i se pregătea cu fast în Argentina –, legătura între memorie şi viaţă este tocmai motivul scrierii unor memorii amnezice şi selective, însemnări ale unui „bătrîn al tribului“ care se pregăteşte să dispară, nu înainte de a se adresa tinerilor. Antes del fin (tradus în româneşte cu titlul Înainte de tăcere) este, de aceea, o fulgurantă trecere în revistă a momentelor esenţiale dintr-o viaţă de aproape 100 de ani, mai mult un prilej de despărţire lucidă decît o veritabilă autobiografie. Sábato a trecut însă de la comunism şi anarhism la ezoterism, de la cercetarea în fizică şi matematică (în Laboratorul Curie de la Paris) la ficţiune, de la deviaţionism şi critica materialismului dialectic (contradicţie în sine, căci dialectica „se aplică actelor spiritului“) la suprarealism şi căutarea „omului integral“. În toate aceste salturi riscante, Sábato a fost martorul incoruptibil (deşi atît de controversat) al unui secol de coşmar urmat de zorii noii ere, la fel de dezamăgitoare în indiferenţa ei rapace. Dar el a fost mai ales unul dintre marii romancieri ai ultimelor două secole (Thomas Mann i-a elogiat Tunelul, iar Albert Camus i l-a tradus în franceză – iată doar două argumente de autoritate, pe care şi memorialistul le aminteşte antes del fin), cărţile sale fiind incursiuni liminale în acele zone inaccesibile filozofiei şi care altădată „erau rezervate magiei şi mitologiei“. Tunelul, Despre eroi şi morminte, Abbadon Exterminatorul, dar şi cîteva dintre eseurile sale ar trebui citite înainte de eliptica investigare a unei vieţi complicate şi contradictorii, în care doar dragostea pentru pictură şi dependenţa vitală de scris au fost constante.

Există însă în această autobiografie atipică două feluri de întîmplări „salvate“ (unele intens personale, altele, aşa-zicînd, generice). Fără această directă şi simplă consemnare de final, ele ar fi rămas simple fapte de viaţă, pierdute odată cu memoria lui Sábato, nu atît de prodigioasă precum cea a lui Borges, dar selectivă în cel mai „sabatian“ mod cu putinţă. În întîmplările personale, lumea e aceeaşi, dar emoţia bătrînului scriitor o transfigurează prin tristeţe, regret, căinţă şi mai ales printr-o simplitate a stilului, o precizie curat sabatiană (pe care, din păcate, n-o veţi putea sesiza în traducerea Gabrielei Lozneanu, apărută la Editura RAO, în 2000). Cînd scrie Antes del fin, Sábato e singur, fără Matilde (însoţitoarea sa de o viaţă), dar mai ales fără Jorge Federico (fiul cel mare, mort într-un accident), şi nimic din trecut sau prezent, nici una dintre cărţile sale, nici faima, nici chiar înţelegerea fatalităţii morţii nu-i pot atenua durerea: „Cînd se va termina cu această povară copleşitoare şi absolută? Gîndirea mi se afundă în durere. Unde au zburat acum cuvintele? Mi-aş da toate cărţile – sărace, ridicole, precare, şchioape, nişte nimicuri faţă de pierderea aceasta –, mi-aş da tot renumele, acest renume pe care îl pun în ghilimele, şi toate onorurile şi premiile ca să-l readuc pe Jorgito.“Soţia sa Matilde, evocată cu iubire şi recunoştinţă, e protagonista unei vechi întîmplări pariziene pe care Sábato o povesteşte cu remuşcarea şi anxietatea ireparabilului: „Îmi amintesc seara cînd am lăsat-o la Paris, ca să urmez o femeie care fusese contesă înainte de revoluţia rusă. Îmi fusese prezentată de către un prinţ care lucra pe atunci ca taximetrist şi cu care discutam despre Cehov, Dostoievski şi Tolstoi. Agitaţia în care trăiam în perioada suprarealistă era atît de mare, încît am abandonat-o pe Matilde la poartă, cu micul Jorge în braţe, comiţînd un lucru oribil, care n-a încetat niciodată să mă tortureze. De aceea cînd... vreo călugăriţă bătrînă îmi spune «să vă ţină Dumnezeu mulţi ani de-acum încolo», mă întreb dacă merit“.

Dar există în acest breviar al memoriei şi cîteva întîmplări impersonale, cu protagonişti anonimi, de o intensitate cu nimic mai prejos. Un mic cerşetor din Retiro îi aminteşte lui Sábato de Rimbaud, dar şi de miile de copii asasinaţi, sechestraţi, traficaţi în SĂao Paolo; rememorarea (nume, figură, familie) a miilor de desaparecidos, pe cînd era preşedintele Comisiei Naţionale pentru Dispariţia Persoanelor (CONADEP), ca şi urmările, acuzaţiile, actualizările acelui raport din 1984 îl descurajează, dar nu-l împiedică să încheie acest testament parţial, cu un „pact între învinşi“, o acceptare a eşecului şi o euforie a martiriului: „...mai întîi va trebui să acceptăm că am eşuat. Altminteri vom ajunge să fim tîrîţi de profeţii televiziunii, de cei care caută salvarea în panaceul supradezvoltării. Consumismul nu este un substitut al paradisului. Situaţia este foarte gravă şi ne afectează pe toţi. Dar, deşi este aşa, mai există cîţiva care fac eforturi să nu trădeze valorile nobile. În lume, mii de oameni supravieţuiesc în mizerie. Ei sînt martirii“.

Sábato n-a trădat (în cei 100 de ani pe care i-ar fi împlinit pe 24 iunie) „valorile nobile“ – iată un motiv, alături de cărţile sale unice, să ne amintim de el, măcar o vreme, dimineaţa, la ora 6. Sau la 9.

P.S. Aşteptăm, în anul centenarului lui Ernesto Sábato, o nouă traducere a autobiografiei sale sau măcar una îndreptată, adnotată şi, în fine, redactată.