Jocul adevărului

Cu postumitatea vizibilă a lui Gellu Naum s-a întîmplat un lucru greu de discutat din exteriorul grupului naumian. Ultima carte publicată în timpul vieţii sale, antologia postfaţată de Ioana Pârvulescu, Ascet la baraca de tir, adună – după o logică personală şi o cronologie interioară – poeme scrise în ultimii treizeci de ani, un fel de testament poetic. Lucrurile despre care poetul voia să-şi amintească în această ultimă carte ţineau deja de logica „părţii celeilalte“: „capătul drumului“, „cămaşa de şarpe“, „cei care mai vedeau“, „călătoria cu Stelică“ (prietenul mort în adolescenţă), „oul morţilor“, „scara vieţii“ sau „sita care cerne invers“ din „(n)AUM în ploaie“. Pe de altă parte, cartea Simonei Popescu, Salvarea speciei, poate fi citită şi ca o introducere la cele două cărţi postume ale lui Gellu Naum scrise de mult, dar publicate abia în 2003: întîi Calea Şearpelui, carte iniţiatică, misterioasă, fără legătură cu poezia instituţională şi cu speciile ei, apoi îndelungul dialog, înregistrat şi transcris la mijlocul anilor ’70, al poetului cu Sanda Roşescu, pe atunci o tînără studentă care îi frecventa pe Gellu şi Lygia Naum la Comana, alături de Sebastian Reichmann, Dan Stanciu şi Gheorghe Rasovszky. 

Fără introducerea cumva divulgatoare din Salvarea speciei, volumul de convorbiri cu Sanda Roşescu (analistă jungiană ce trăieşte în Franţa din 1978) ar fi fost mai greu de înţeles, cu toată tenta memorialistică mai accentuată decît în cazul celorlalte cărţi. Cum se ştie acum, în „sistemul“ lui Gellu Naum, „situaţia lumei“ opune (deşi opoziţiile ies din acest antisistem) „cutia maladiei conştientului“ unei zone din afara conştientului, numită „musa“, care nu e inconştientul jungian, fiind însă „centrul lumei“. Despre separaţia aceasta se discută, în mod esenţial, în această minunată carte (pe care am recitit-o recent, cu prilejul unui drum la Comana), în care simpatia şi prietenia fac legătura între două lumi distincte. Sanda Roşescu întreabă de pe poziţia noastră, a cititorilor înarmaţi cu presupoziţii, cunoştinţe şi bibliografii, cu încremeniri mai mult omeneşti decît culturale şi cu (în fond) puţină disponibilitate. Iar miracolul care se produce (în cazul celor puţin predispuşi la asemenea experimente senzoriale) ţine, pînă la urmă, chiar de provocarea acelei stări pe care Gellu Naum o numeşte disponibilitate, condiţia (obligatorie, dar nu suficientă) a înscrierii pe orbita propriului destin: „A fi disponibil, adică a fi liber, înseamnă a nu te dedubla, a păstra unitatea centrului, pe oricare cerc (de favorabilitate sau de nefavorabilitate) te-ai afla“. Trezirea acestei ipostaze şi înţelegerea felului în care „te lucrează conştientul“ sînt cele două stări pe care poetul încerca să i le transmită interlocutoarei sale (acum aproape 40 de ani) prin aceste convorbiri între doi oameni aşezaţi foarte diferit în lume, pe care doar disponibilitatea reciprocă îi putea apropia şi, poate, o înţelegere particulară a suprarealistului „joc al adevărului“. În cele şase seri în care se întîlnesc, ei discută despre propria situare (în interior-exterior) a diferitelor realităţi care determină fiinţa istorică şi, mai ales, pe cea poetică. Prima discuţie despre biografic/poetic alunecă însă, pe nesimţite, în domeniul posibilităţii reale de a trăi într-un „timp vertical“... unde nu contează epocile şi cu atît mai puţin generaţiile: „Dacă ai reuşi să vezi altfel decît eşti obişnuită, dacă ai reuşi să strîngi timpul (şi nu numai timpul), să-i dai şi dimensiunea verticală pe care el a avut-o dintotdeauna, atunci te-ai putea întîlni faţă în faţă cu toţi cei pe care ne place să-i socotim fraţi de-a lungul cîtorva milenii...“ 

Dialogul despre jocul (suprarealist) al adevărului este prilejul unei, deloc abstracte, introduceri în ritualurile de „curăţare“ ale grupului suprarealist: „Cînd se aglomerau între noi prea multe malentendu-uri, încercam să le curăţăm, brutal, prin jocul adevărului... jocul acesta era precedat de o acumulare de mică sau de mare murdărie, că această mică sau mare murdărie îi preceda necesitatea... S-ar părea că jocul ne era necesar fiecăruia şi tuturor, în măsura în care eram depozitarii vreunei cantităţi de gunoi. Lucrul devenea însă grav cînd grupul, grupul întreg, era contaminat de gunoaie şi cînd, în numele adevărului acestor gunoaie, violenta pe cel ce încerca să i se opună... Jocul adevărului însemna bruscarea altora de către tine – ceea ce ar putea fi acceptabil, dar şi bruscarea ta de către alţii“. Extraordinara convorbire despre marea linişte a dragostei adevărate e transmutată în experienţa scrisului, unde favorabilitatea/nefavorabilitatea oamenilor e esenţială, capitolul despre superstiţii e un clasic al genului biografic fabulos, dacă n-ar fi cea mai pură memorialistică... poetică. Mesagerii nenorocirii (cînd vorbea despre Gherasim Luca se stingea lumina), anunţătorii (fata care vestea cutremure, războaie, boli mortale), declanşatorii sînt doar pasagerii unor curente nefaste pe care le poţi opri făcînd „ceva de domeniul liniştii“. Aşa ceva este, după ce a trecut un timp de la prima ei publicare, şi această carte, o explozie de linişte care, orice am face, zguduie teoreticalele, concluziile stufoase şi indisponibilitatea cronică a lumii în care trăim. Voi reveni.