Ignoranța și impotența

Am citit de cîteva ori, cu plăcere şi descoperind mereu alte lucruri, convorbirea jurnalistului polonez Tomasz Kwasniewski cu Zygmunt Bauman, preluată recent de Letttre internationale din Gazeta Wyborcza. V-o recomand şi dumneavoastră nu atît pentru claritatea, expresivitatea, veridicitatea ideilor sociologului britanic de origine poloneză, celebru printre umanişti pentru sintagme precum „modernitatea lichidă“ sau „sinele corporal“. Ci mai ales pentru că toate aceste lucruri – cunoscute din cărţile sale, cea scrisă împreună cu profesorul Tim May, Gîndirea sociologică, fiind tradusă şi în româneşte –, alături de tumultuoasa sa biografie (cu un exil de peste jumătate de veac) alcătuiesc genul acela de profil intelectual şi omenesc pe cît de rar, pe atît de indispensabil. Bauman e un înţelept al tribului care explică în loc să oficieze, care pune la dispoziţia celorlalţi instrumentul înţelegerii în loc să dea verdicte, un om al experienţei, dar şi al integrării ei cu ajutorul unui ochi „ce examinează cum ne descurcăm în viaţă, localizînd totodată aceste detalii pe o hartă ce se întinde dincolo de experienţele noastre imediate“. 

Nu datorită acestor importante motive am tot recitit însă dialogul – relaxat şi plin de umor, la o cafea cu cornuleţe calde – în care Zygmunt Bauman povesteşte cum a ajuns un copil obez sau cum a aflat, tot în copilărie, că era singurul evreu din Jezyce. Ci, mai ales, pentru felul în care situaţiile acestea de „unicitate forţată“ care i-au jalonat întreaga viaţă – de la Jezyce, în nordul îndepărtat al URSS, unde a fost deportat, din nou la Varşovia, apoi în Marea Britanie – l-au făcut sensibil la enorma inventivitate şi varietate a umilirii omului de către om. Umilirea constantă pe care profesorul de la Universitatea din Leeds o explica mai demult marxist, prin „diferenţele de clasă“, a devenit, în zilele nostre, o metodă – pe cît de ubicuă, pe atît de puţin conştientizată – de strivire a celor lipsiţi de instincte carnasiere. Umilirea, aşa cum o defineşte Zygmunt Bauman în această convorbire relaxată şi edificată, este „suma sentimentelor de ignoranţă şi impotenţă“ pe care le trăiesc, în diferite împrejurări şi cu diferite intensităţi, cei mai mulţi dintre oamenii zilelor noastre. Faptul că nu putem reacţiona prompt la cele mai multe dintre schimbările din jurul nostru s-ar datora, după Bauman, faptului că acestea ne surprind în derularea lor mai degrabă tehnologică decît omenească. Kundera spunea cam acelaşi lucru în Lentoarea. Ce ne paralizează însă şi ce consolidează impotenţa umilitoare socialmente? Ignoranţa, crede Zygmunt Bauman, sentimentul că nu poţi ţine pasul cu viteza în care se desfăşoară updatarea lumii noastre, o lume lichidă, versatilă care nu se mai adaptează ritmurilor biologice, o lume în care imaterialitatea, viteza şi flexibilitatea eului au devenit (fără ca noi s-o ştim prea bine) fundamentale. Altfel – şi foarte plastic – zis: „Ignoranţa vine din faptul că, atunci cînd ne trezim de dimineaţă, nu putem fi siguri dacă partenerul nu cumva s-a plictisit de noi şi n-o să plece, sau dacă slujba la care mă pregătesc să merg mai este acolo şi mă aşteaptă, ori dacă nu s-a mutat, să zicem, în Bangladesh. Dacă haina pe care o îmbrac mai e la modă şi dacă iPad-ul meu are toate gadgeturile pe care ar trebui să le aibă. Dacă adunaţi nesiguranţa, adică ignoranţa, cu impotenţa, adică neputinţa de a preveni capriciile sorţii, veţi obţine drept rezultat umilirea. Adică sentimentul că nu fac nici cît o ceapă degerată.“ 

De aici, din această zguduire interioară, vine şi valul de predicţii îngrijorătoare pe care ilustrul sociolog şi filozof le face pentru viitorul nostru proxim: un cutremur cultural (după cel economic, încă neîncheiat) ce va aduce o radicală schimbare a stilului şi filozofiei de viaţă; o creştere nemaivăzută a depresiei, boala secolului; o creştere a agresivităţii instituţionalizate; o nouă epocă, întunecată, de căutare a „ţapilor ispăşitori“; în fine, o schimbare geopolitică de proporţii, datorată, între altele, şi faptului că „datoria americană faţă de China depăşeşte de cîteva ori venitul anual al SUA“. 

Ce-ar fi de făcut? – îl întreabă alertul Tomasz Kwasniewski pe bătrînul înţelept a cărui luciditate şi a cărui compasiune transpar la fiecare frază. Răspunsul lui Bauman e şi el dublu, cîte unul pentru fiecare palier al umilinţei provocate şi acceptate. O dată, ar trebui să înţelegem rapid ce ni se întîmplă, să căutăm, la fel de vertiginos precum schimbarea din jurul nostru, instrumentele înţelegerii şi, mai ales, să nu renunţăm, pînă la capăt, la curiozitate, la mişcarea înainte, la impulsul care ne-a structurat într-un sens sau altul. În al doilea rînd, soluţia la problema umilirii (aşadar, a ignoranţei şi impotenţei) i se pare lui Zygmunt Bauman, la cei 86 de ani ai săi şi după o viaţă dedicată mai degrabă ştiinţelor, una singură: speranţa. „Speranţa veşnică“ e pentru Bauman, la fel ca pentru cîţiva dintre marii scriitori ai secolului trecut, imponderabila care ar putea clătina previziunile statistice ale începutului de secol: „Nici o statistică, nici o dovadă nu pot ucide speranţa, fiindcă ea nu trăieşte în această lume din care provin dovezile, ci în viitor. Cel pentru care încă nu au fost întocmite statistici. Se mai spune şi că în om se află un suflet nemuritor. Poate. Cu siguranţă omul trăieşte cu speranţa veşnică şi exact veşnicia sufletului este una dintre manifestările ei.“ V-aţi fi aşteptat ca unul dintre păcatele cele mai grele, deznădejdea, să fie pusă – iată, cu argumente sociologice – la originea umilirii, a ignoranţei şi a impotenţei? Eu nu prea...